Ascultând
Anotimpurile lui Vivaldi, acest poem rotund și luminos.
Sau unul
zbuciumat, neliniștit și melancolic, uneori suport pentru propria construcție
poetică. Puțini au înțeles cu ce contradicții se lupta. Pentru propria
existență.
Ce ciudat
să-mi amintesc de aceste „priveguri“ de vară, unde fumul țigărilor urca
ca o tămâiere rituală peste ultimul gong al celor de dincolo, liberi și
împreună: Viorel, Mariana, Clara, Andrei...
Au ales-o să ne adune în aceeași lumină dulce. Atât de delicată, atât de
generoasă, atât de apropiată Sărutului, într-un altfel de aranjament
muzical, aidoma sonatei Rămas bun de Beethoven. Când
fiecare poem, un cântec, fiecare cântec, un poem, fără să se oprească,
doar să ne învețe cum să păstrăm lumina...
În ce loc, în ce zi, pe neașteptate, să ne
întoarcă clipe, „destine cu har“
și câteva gesturi uitate, care însuflețesc
„atunci
când fantasmele capătă trup și lumină“.
Și timpul trece, și anii zboară, și locurile se ocupă, și ce de întâmplări să mai fie, ce cântec de mulțumire, ce sărut, ce #vis...
Eli Gîlcescu
26-27 iulie 21
