După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)