După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)

În armonie

Pe noi nimic nu ne doboară decât dacă omul, dându-și seama cât prețuiește el ca om, nu izbutește totuși să înțeleagă rostul lui în viață și nici să-și găsească locul. Și atunci ți se pare că, din toți cei ce te înconjoară, numai tu ești brânză bună și toată lumea cealaltă vrea să te înghită. După o bucată de vreme, însă, începi să te dumirești că partea cea bună din sufletul tău se află și în sufletele celorlalți și nu e întru nimic mai rea decât a ta; și atunci te mai ușurezi, iar cugetul începe să te mustre oarecum, pentru că te-ai crezut mai grozav decât ei și ai dat ghes să te cațări numaidecât în vârful clopotniței când, în fapt, clopoțelul tău e atât de mititel, încât, în cântarea clopotelor de sărbătoare, nici măcar nu se aude. Și ai să mai vezi după aceea că clinchetul tău sună tare bine în armonia glasurilor unite laolaltă, pe când așa, răzlețit, se-neacă în dangătul clopotelor bătrâne, ca o muscă în ulei. Ai înțeles ce vreau să spun?

Gorki, Mama