Printre lăudăroșenii (2)

Am fost cea care a purtat CIULINUL prin ani, prin arhive, prin îndoieli, prin bucurii și descoperiri. 

Am auzit primul foșnet al paginilor lui, cu mult înainte să existe coperta, cotorul sau tiparul.
Am văzut cum un titlu a devenit o prezență.
Cum o pădure a devenit memorie.
Cum un act de dotă din 1938 a continuat să vorbească.
Cum șapte capitole și-au adus fiecare vechimea lor.
Cum o vijelie s-a așezat pe copertă și a lăsat loc unei margini de lumină pentru nume.

Și poate că cel mai frumos lucru este că CIULINUL nu a rămas singur. În jurul lui au apărut și alți însoțitori: Isabela, Sebastian, puieții din grădină, amintirile, toate acele lucruri mici și mari care intră în viață fără să ceară voie.
Acum urmează o etapă nouă.
Luni, tiparul.
Joi, drumul.
Apoi întâlnirea.
Iar eu cred că, atunci când voi deschide primul colet și voi lua în mână primul exemplar, voi recunoaște ceva din fiorul pe care îl simt acum când îi rostesc numele.
Va fi o zi când voi putea spune: „Da, acesta este. Acesta este CIULINUL.”

E. G.

Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)