Pe de rost

... ne-am învățat, zi de zi, așa că

mi-e ușor să vorbesc despre clipele noastre liniștite

care ascund marile bucurii

și cum ne cufundam în ele

fără să cerem nimic mai mult zilei trecătoare,

doar de a fi în preajmă unul altuia

dintr-un motiv sau altul

ne plăcea totul din jur,

fără să punem la îndoială

lumea care ar trebui să arate așa cum e

și binele care putea să apară 

(după ce m-am ciocnit de ziduri, de oameni morți),

să ne apropie de o viață normală,

și cât de greu de știut unde se termină,

unde începe un moment în devenire

ceva cathartic

ca acea fericire

cu vremuri frumoase

cine știe dacă mâine va fi la fel

 

de aceea ne-am învățat pe de rost

și când credeam că am dat de o fundătură,

s-a deschis un alt drum

și țineam de visul nostru,

oferindu-ne zi de zi ceva din inimă,

fără să ne gândim la altceva,

și nu l-am lăsat să alunece

departe de tot ce știam

de tot ce simțeam

 

ne-am învățat pe de rost,

în felul nostru,

așa cum ne-am priceput,

fără să plagiem

 

Eli Gîlcescu

30 sept-1 oct 2022

Când totul e o poveste

Am trecut pe lângă duminica

de ieri

știam că nu sunt singură

din lăuntru

mai limpezi

mai îngăduitoare

gânduri

dintre acelea care umplu  

și încălzesc viața

și oamenii

nu știu de ce se fac bine

și fericiți din nou

 

Eli Gîlcescu

De atunci, astfel

... pășesc pe stradă, de parcă toată lumea este a mea. Zâmbesc în dreapta, în stânga; mă opresc și vreau să-i „murdăresc“ de fericire...

Știi ce înseamnă să fii fericit? Să te porți cu simplitate, fără orgolii, fără prejudecăți, fără ipocrizie. Să fii tu măcar o zi și să te lași purtat de amintiri, visând, răsfoind o carte sau... să aștepți. Să aștepți minunea. Cu speranță. Pe tărâmul unei liniști netulburate. (va urma)

Eli Gâlcescu 

Scrisoare către necunoscut III

 Inima mea, de gheaţă, nu a fost şi nici nu va fi vreodată… Să bată în zadar? Nu. Zâmbet amestecat cu furie? Nici gând. Cum sunt pe dinafară, aşa sunt şi pe dinăuntru. Am încercat să-i fur vieţii cât mai multe clipe, lăsându-i, în schimb, averea… Dar care? Că port totul cu mine şi aşa, mă simt cel mai bine. Nu am nevoie nici de bagaje… Sunt sortate, unele la inimă, altele-s la suflet…  Mai există aura mea, ca aura fiecăruia - aura de fericire, că numai ea se arată, stârnind emoţii, pasiuni… Atunci, se poate vedea cât de liber eşti… Numai atunci, unii pot să-ţi vadă fericirea, dar fără să o poată măsura. Măsurarea se face numai cu iubire. Unele pe altele se măsoară. Nu trebuie decât să-mi ridic privirea şi am impresia că ochii sunt scăldaţi în aureola ei, devenind parte din acel univers unic, dar tulburător... Să văd lumea prin ochii iubirii, este divin. Trebuie timp, exerciţiu... Să simt că cerul este aproape, că norii mă vor legăna la noapte, că şoapte, de la stele, voi primi, că păsările vor cânta prin ochii mei... Şi e minunat… Sunt afară şi cearcănele luminii sunt atât de mari, mult prea mari pentru o zi de duminică. Se simte oboseală în simţirea ei, pustiită până-n străfundul sufletului. Mi-e teamă să nu mă molipsesc. Îmi ajung imperfecţiunile şi slăbiciunile mele, cu temeri, dar şi bogăţia din sufletul meu, până acum, nealterat. E frig. Deodată simt căldură în gerul de afară şi tihnă în pustiul din suflet. Iar zăpada mieilor îmi mângâie faţa, ca într-un ritual măreţ al învierii naturii, într-o veşnică primăvară... Iar această minunată fecioară, care s-a aşternut, dezgolită, fără o frunză care să se zbată în adierea nopţii, distantă în neprihănirea ei, mă învăluie în nemăsurata-i gingăşie şi iubire. Spre necunoscut merge şi această scrisoare, cu lecţia: fii liber.

Iar ţie, cititorule, să-ţi fie bine.

2012-03-05

Eli Gîlcescu