Nicidecum sărăcie de tine

(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)

Aveam inima cât un purice azi.
Să deschid? Să nu deschid?
S-a deschis.
Și am citit:
„Un poem care mă atinge.”

Și m-ai atins.
Nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină
a durerii transmise de la bunici,
de la părinți.
Toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri

mi-ai citit versurile.
Nu o dată.
Le-ai auzit. Le-ai înțeles.

Pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi”.

(Ura! Like!)

Dar nicidecum sărăcie
de tine.

Elisabeta Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut - V

De obicei, oamenii mor înainte de a-mi spune povestea vieţii lor. Pe lângă unii, am trecut şi m-au inspirat privindu-i; cu alţii, am stat la taifas şi le-am descoperit calităţi pe cale de dispariţie în ziua de azi; pe alţii, i-am cunoscut o clipă, printr-un simplu gest, dar care şi-a lăsat amprenta asupra întregii lor fiinţe; sunt oamenii de lângă mine, dar care stau mai mult în spatele casei, dăruindu-se, cu toată fiinţa lor, muncii pământului, oameni care-şi văd de rostul lor, arătându-şi cu greu adevărata faţă, dar când am descoperit-o, am rămas surprinsă de frumuseţea şi valoarea ei… Îmi plăcea să-i privesc, să le admir de la distanţă, când treceau prin dreptul casei mele, ţinuta elegantă şi sobră, pălăria cu miros de levănţică, să-i urmăresc multă vreme, până se pierdeau în depărtare… Se opreau din loc în loc, de taină cu câte un cunoscut, că până la urmă, distracţia era tot mai plicticoasă şi câmpul vizual devenea tot mai îngust şi mă mulţumeam cu atât de puţin, iar atenţiile simple au, de această dată, un alt preţ… Sunt gesturi care îi înalţă, care dau strălucire aurului din sufletul lor, ţinut la păstrare, departe de ochii răutăcioşi şi duşmănoşi. Sunt oameni care par fragili, cu teama de a lega o prietenie, dar i-am surprins puternici, cu o înţelepciune izvorâtă din cuvânt şi, mai ales, din faptă. Îmi par altfel, acum. Îi privesc cu alţi ochi şi mă minunez că am trăit atâta, fără să fi aflat această comoară minunată, pe lângă care am trecut grăbită şi care era atât de aproape de mine. În preajma lor, ar păli şi pietrele cele mai scumpe, tot aurul din lume, pentru că strălucirea din sufletul lor este întreţinută zi de zi, iar încrederea în faptele lor este temelia vieţii, har care trebuie împărtăşit tuturor. Să-ţi fie bine, cititorule şi nu uita o altă lecţie de viaţă: trăieşte printre oameni şi descoperă-le virtuţile.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut III

 Inima mea, de gheaţă, nu a fost şi nici nu va fi vreodată… Să bată în zadar? Nu. Zâmbet amestecat cu furie? Nici gând. Cum sunt pe dinafară, aşa sunt şi pe dinăuntru. Am încercat să-i fur vieţii cât mai multe clipe, lăsându-i, în schimb, averea… Dar care? Că port totul cu mine şi aşa, mă simt cel mai bine. Nu am nevoie nici de bagaje… Sunt sortate, unele la inimă, altele-s la suflet…  Mai există aura mea, ca aura fiecăruia - aura de fericire, că numai ea se arată, stârnind emoţii, pasiuni… Atunci, se poate vedea cât de liber eşti… Numai atunci, unii pot să-ţi vadă fericirea, dar fără să o poată măsura. Măsurarea se face numai cu iubire. Unele pe altele se măsoară. Nu trebuie decât să-mi ridic privirea şi am impresia că ochii sunt scăldaţi în aureola ei, devenind parte din acel univers unic, dar tulburător... Să văd lumea prin ochii iubirii, este divin. Trebuie timp, exerciţiu... Să simt că cerul este aproape, că norii mă vor legăna la noapte, că şoapte, de la stele, voi primi, că păsările vor cânta prin ochii mei... Şi e minunat… Sunt afară şi cearcănele luminii sunt atât de mari, mult prea mari pentru o zi de duminică. Se simte oboseală în simţirea ei, pustiită până-n străfundul sufletului. Mi-e teamă să nu mă molipsesc. Îmi ajung imperfecţiunile şi slăbiciunile mele, cu temeri, dar şi bogăţia din sufletul meu, până acum, nealterat. E frig. Deodată simt căldură în gerul de afară şi tihnă în pustiul din suflet. Iar zăpada mieilor îmi mângâie faţa, ca într-un ritual măreţ al învierii naturii, într-o veşnică primăvară... Iar această minunată fecioară, care s-a aşternut, dezgolită, fără o frunză care să se zbată în adierea nopţii, distantă în neprihănirea ei, mă învăluie în nemăsurata-i gingăşie şi iubire. Spre necunoscut merge şi această scrisoare, cu lecţia: fii liber.

Iar ţie, cititorule, să-ţi fie bine.

2012-03-05

Eli Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut - II

M-am trezit tare devreme, într-un început de falsă primăvară, când naivii ghiocei s-au lăsat păcăliţi de ea, neştiind pe unde să-şi mai ascundă stropii albi de floare... Ningea în duşmănie, parcă să mă tem de zăpadă, că îmi va lua toată bucuria de ieri, când mă moleşisem sub căldura soarelui şi-l binecuvântam, că mă vedeam în zbor, spre casă... Îmi ţineam inima în palmă, s-o ningă, s-o îmbrace în zăpadă... Stăteam înfrigurată, adunându-mi ultimele puteri de supravieţuire, aşteptând să vină cineva, cu inima caldă, să-mi încălzească sufletul... Şi atunci, mă rugam de fiecare, îi imploram să-mi dea un strop din soare sau din inima lor..., dar în zadar. După îndelungi aşteptări, cineva a ieşit din zăpadă şi s-a oferit să-mi dea căldură, în schimbul iubirii mele. Mi-am lăsat toate rosturile şi gândurile, o noapte, afară, să îngheţe, să nu se mai răzvrătească, să se potolească, că se şi vedeau înstrăinate... Am închis uşa cu cheia... Ştiam că vor protesta, vor face gălăgie, vor trezi vecinii, dar nu m-au înduplecat să le primesc în casă. Am vrut să îngheţe, să le fac cuburi de gheaţă, să le strivesc, să dispară... Ca să supravieţuiesc, trebuie să nu renunţ să iubesc, să nu-mi pierd visul, speranţa, să rămân întreagă la minte... Iar inima mea, sfărâmată, era tot mai tristă... Şi oare mai era iubire fără ea, că acolo era izvorul... Doamne, ce coşmar...

Mereu trebuie să lupt. Luptă şi tu...

Şi să îţi fie bine.