Nicidecum sărăcie de tine

(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)

Aveam inima cât un purice azi.
Să deschid? Să nu deschid?
S-a deschis.
Și am citit:
„Un poem care mă atinge.”

Și m-ai atins.
Nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină
a durerii transmise de la bunici,
de la părinți.
Toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri

mi-ai citit versurile.
Nu o dată.
Le-ai auzit. Le-ai înțeles.

Pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi”.

(Ura! Like!)

Dar nicidecum sărăcie
de tine.

Elisabeta Gîlcescu

Sărăcie de noi

(un poem agonic)

așa-i și cu noi –
în căutarea imposibilului,
mereu blocați
de așteptări,
mai mult decât o amintire,
mai mult decât o suferință
nemărturisită.

în miezul verii
intrăm calici,
cu prădători –
niciodată ca acum.

pleavă azvârlită în Arcă,
adunătură pestriță,
un tablou trist, în bernă.

și iluziile
unui guguștiuc rănit
se tânguie încet
ca suflarea vântului
prin ochiurile sparte ale unei colivii –

pentru o gură de apă,
de aer,
de soare.
în tăcere.

ultima bucurie.
de-o clipă.

noaptea, în somn,
îl aud cântând –
ca o mântuire întârziată.

niciodată
ca acum.

Eli Gîlcescu

28 iun. 25