(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)
Aveam inima cât un purice azi.
Să deschid? Să nu deschid?
S-a deschis.
Și am citit:
„Un poem care mă atinge.”
Și m-ai atins.
Nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină
a durerii transmise de la bunici,
de la părinți.
Toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri
mi-ai citit versurile.
Nu o dată.
Le-ai auzit. Le-ai înțeles.
Pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi”.
(Ura! Like!)
Dar nicidecum sărăcie
de tine.
Elisabeta Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu