Nicidecum sărăcie de tine

 

(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)

Aveam inima cât un purice azi.
Să deschid? Să nu deschid?
S-a deschis.
Și am citit:
„Un poem care mă atinge.”

Și m-ai atins.
Nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină
pe care n-o dă decât o mână
care știe să-și recunoască
rănile în alte palme.

Toți suntem victime,
ai sistemului, ai vremii,
ai durerii transmise de la bunici,
de la părinți.
Toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri.

Mi-ai citit versurile.
Nu o dată.
Ci așa cum se citește
o scrisoare găsită într-o sticlă
pe o plajă departe.
Le-ai auzit. Le-ai înțeles.
Și ai spus: da,
e acolo ceva adevărat.

De aceea mă bucur:
pentru că ești altfel,
pentru că nu ți-ai găsit locul
în neorânduieli,
nici în legi,
dar l-ai găsit
într-un vers.

Pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi”.

(Ura! Like!)

Dar nicidecum sărăcie
de tine.

 Eli Gîlcescu