Relaxare

Eli Gîlcescu

Întrebări

Din pom de mai răsari
un cer hrănit de lacrimi

noi furtuni

deodată

aud cum ard

de atâtea patimi

se zguduie

de ploaie

iar scâncesc
și simt ce simte ea
dar cine s-o audă?

Te întreb de unde vii

uitându-ne de soare...

Eli Gîlcescu

Sau un loc spre altă lume

Deja m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Îl privesc mai tot timpul. Uneori mă apropii și mă gândesc cum va fi dacă blestematul ăsta de virus...

Și dacă e în mine? Mai știi? Poate de la spitalul cu somități. Îi vezi doar la internare (dacă ai noroc...)

Mi-ai spus că te bucuri că am scăpat de acolo. Dar dacă n-am scăpat.

Dacă ți-aș fi povestit, poate că nu credeai. E spitalul unde l-ai născut pe Andrei. Ții minte? Același spital care la naștere l-au suspectat de... Și el nu avea nimic. O altă poveste pe care trebuie s-o scrii cândva.

Nu, mai bine nu scriu prin ce am trecut. Sunt multe de povestit. Vorba poetului „aș vrea să spun mai mult dar nu e posibil“.

Dar dacă am fost contaminată și am tratat-o băbește. Pentru că, la scurt timp, a recidivat. Cu ParaSinus și Sirop din Lichen de Piatră. M-am vindecat greu.

În Săptămâna Patimilor am muncit mult. Prea puțin am citit și scris. Doar gânduri adunate de peste tot. Unele parcă au intrat în inimă, ca o taină dulce.

Se spune că „plânsul poate să-ți aducă o mare ușurare, dar numai dacă ai pe cineva lângă tine“. (Anne Frank)

Poate că într-o zi totul se va termina. Vom fi aceiași? Greu de spus.

Spun poeții că în acest an lumina sfântă este mai prețioasă ca în alt an. Ne reîntoarce la o viață normală de familie, plină de iubire, de credință

Uite, m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Poate fi biserica mea. Între cireși și vișini, privindu-i cum înfloresc și rodesc. Și într-atât de mare e asemănarea dintre noi! Și atunci încep să visez. Visez atât de frumos în preajma lor. Și nu mi-e interzis. Nici porunci nu-mi dau. Chiar dacă nu voi mai putea ieși niciodată.

Și totuși grădina e singurul loc unde nu mă tem de liniștea ei. Și nici tristă nu pot fi. Nici singură nu-s. Între cei 3 nuci poezia există. Și pacea odată cu ea. Și viața de peste tot. De data asta să știu pentru ce este. Și florile tot de la ea. Ca o atingere tandră și un zâmbet

Ce greu în asemenea vremuri!

Încerc să mă agăț de ceva... și atunci privesc din nou grădina, urmăresc nucul dacă a înflorit, și îmi par toate în bună rânduială, iar pentru o clipă scap de cruzimea asta. Uneori mi se pare că aud pomii cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre ei de parcă pentru totdeauna cu putere de viață de moarte. Și mă bucur, fără să vreau, de lumină, într-un loc unde mă ascund, la repezeală.

Știu că mă vei privi mai cu milă, poate că mă vei ține de mână... să mă răsfeți cu o simfonie învăluită în tăceri... tăcerea care rămâne

Eli Gîlcescu

19-20 aprilie 2020

(Scrisori pentru Isabela)

Floriilor

Eli Gîlcescu

La izolare

Eli Gîlcescu

Plină de patimă și sfiiciune

Eli Gîlcescu
18.03.20

Prostrație

Începusem să mă obișnuiesc cu durerile în piept, cu uscăciunea din gât, cu temperatura de sub 35 grade. Mă răceam, fără să mă plâng, fără să vorbesc cu cineva.

Îmi duceam crucea singură.

Uneori ciorile îmi țineau de urât. Le urmăream dimineața în cămășile lor negre, cum se ghemuiau una înt-alta, sub soarele sălbatic, apoi se împrăștiau care încotro, cât mai sus, în coama nucului, de unde desprindeau ușor ramuri pentru cuib.

O lume de umbre la distanță, fără să mi-o pot apropia.

Simțeam mirosul morții și o senzație de greață, un somn chinuit  de om spintecat, golit pe dinăuntru. Sau a lucrurilor care se duc și nu se mai întorc niciodată, dar care rămân veșnic aici, așteptând printre noi, ca moartea.

Închid ochii – închid ochii pentru ca totul să dispară.

Și ultima legătură cu restul lumii. Ultima legătură cu viața.

O legătură de lacrimi, întunecoasă, rece.

Nevinovată.

Eli Gîlcescu

15 martie 2020