Nu dorm. Citesc...
despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni –
un suflet,
fără să-și fi dat voie,
fără să fi știut cât doare să ajungă
la capătul unei născociri
care seamănă prea mult cu viața
vine pe tăcute,
dincolo de poveste,
aprinde – măcar în gând –
o lumânare de veghe pentru speranță
o pun(t)e între două tăceri,
între două suflete
care se recunosc
într-o atingere blândă –
nu-i nevoie de mai mult.
Eli Gîlcescu
Aș fi vrut să opresc timpul pentru acest poem. Să-l inspire puternic. Să atârne greu între cele două lumi. Să-i dea forță, chiar dacă tânjește pe alocuri, să nu plângă. Să-i țină departe pe distinșii semizei ai frazei elevate – entități literare din constelațiile superioare ale creației. (E. G.)
RăspundețiȘtergere