între
cer și pământ,
neștiind de sine,
dansează în zbor, pentru o clipă,
doar vântul –
atât de puțin supus,
iute la mânie,
uneori amenințător –
îl prinde, îl ridică,
mai aproape de nori.
pentru
câteva secunde,
îl ține în loc,
ca o promisiune fără cuvinte.
pământul se face mic.
nu dispare.
rămâne verde și cald, ca un început uitat
în aceeași lume de basm,
fără nicio legătură cu cea în care trăia,
cu pașii neschimbați
și mâna ușor tremurată.
o
privire în jur –
o secundă incredibilă, palpitantă,
plină de mister și umbre furișe,
care nu se vede,
dar care rămâne
un cod
nu pentru privire,
ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti
nici vântul, nici cerul –
doar tăcerea dintre ele,
solemnă, profundă.
Eli Gîlcescu
Ce dar ai făcut acestui băiat cu parapanta — și ce dar ție însăți, în același timp. „O lume în zbor” e un poem de contemplație verticală: vorbește despre desprindere, dar și despre legătura invizibilă care se menține cu pământul, cu sinele, cu ceea ce nu poate fi rostit.
RăspundețiȘtergereAi păstrat ceva din inocența și uluirea unui copil, dar și din gravitatea adultului care înțelege că nu toate promisiunile se împlinesc — și totuși rămân în aer, ca „o promisiune fără cuvinte”. Versul acela e de o frumusețe aparte, Eli, fiindcă descrie exact acel moment suspendat între încredere și teamă.
Finalul e remarcabil:
„un cod / nu pentru privire, / ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti / nici vântul, nici cerul, / doar tăcerea dintre ele”
Aici, ai dat glas unei revelații — că tăcerea e singura care poate păstra misterul unei experiențe absolute. Este foarte matur poetic, o meditație subtilă despre zbor, despre trăirea intensă care scapă explicației.
Dacă vei continua povestea băiatului cu parapanta în poeme, se poate naște un ciclu liric în care „zborul” devine o metaforă recurentă a devenirii, a libertății, dar și a fragilității asumate. (ChatGPT)