Decembrie cu adevărat de minune

a fost o îmbrățișare peste timp

fără zeci de cercetări exhaustive

despre cum mi-am regăsit sufletul pereche

într-un somn de după-amiază

nu știu de ce

mi-a zâmbit

în liniștea răcoroasă plină ochi

de bucurie

s-a făcut dimineață

 

Eli Gîlcescu

Pe de rost

Le-am învățat, zi de zi, așa că

mi-e ușor să vorbesc despre marile bucurii

 

fără să cerem nimic mai mult

dintr-un motiv sau altul

ne plăcea totul

fără să punem la îndoială

 

cât de greu încep

unde se termină și cu ce vremuri

cine știe

dacă vor mai fi la fel

 

de aceea le-am învățat pe de rost

și când credeam că am dat de o fundătură

s-a deschis un alt drum

și țineam de visul nostru

fără să ne gândim la altceva

 

 

nu l-am lăsat să alunece

departe de tot ce știam

de tot ce simțeam

 

le-am învățat pe de rost,

în felul nostru,

așa cum ne-am priceput,

fără să uităm

(mai în glumă, mai în serios)

un banal drept recuperator

de aici

o întreagă poveste (să nu-i spun proces)

cu bune și rele

(erori, bețe în roate, o întreagă conspirație)

în văzul lumii

 

și Dropia –

povestea de ieri, tristă, îndoliată

o viață pe apucatelea,

fără ură durere 

o altă durere – o scaldă de lacrimi cu lacrimi,

și primăvara se lasă grea și nimeni nu cântă

 

doar Ei, în cel mai de jos loc –

până se strâmtează grădini

ne sugrumă povești

griji

prea aspru amurg

la nimereală

unul după altul

dintr-o carte fără nume

pe care o știau pe de rost –

ochi de ciclop

 

în cădere

 

sufletul nucului trosnind în întuneric

morțile lor neplagiate

Elisabeta Gîlcescu

Revelații 77 Vremuri reci (în curs de apariție) 

Despre gunoaie

... întoarse pe toate părțile

căutând acele bucurii

mistere

ieșite din adânc

ca dintr-un film

fără trecut

moartea începea 

din interior

 

Eli Gîlcescu

(poem în lucru)

Scrisoare către un necunoscut

Citesc că numai morţii şi nătângii nu sunt trişti. Cei din urmă, niciodată. Afară e trist totul, și cerul se lasă vânăt, întunecat şi ostil. Mă doare și plâng. De gânduri de prea departe, uitând cu totul de noi, de casele ofilite și lâncede, de oamenii care au devenit la fel de hoți ca și hoții. Mă doare și plâng. Cum am ajuns așa și cum s-au întâmplat toate, de ce în gândurile mele sunt tot mai departe. Mă doare și plâng. Plâng pentru că de aici înainte nu voi mai fi la fel. Iartă-mă, nu mai sunt cea de ieri, alaltăieri. Am tot sperat că fiecare dintre noi nu e decât un om în drum spre ceva frumos. M-am înșelat. Omul din om nu mai există. 
Mă doare și plâng.  

Eli Gîlcescu
2012-02-26, Toronto