Parcă ar fi ziua aceea de minune

Cu urme de dor pe frunte,
o tăcere largă,
fără pereche,
hrănea cu sudoare
anul întâi de minune
cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară,
într-un joc numai al nostru,
fără pretenția unor congratulări
la vedere
sau la întrecere cu păsările cerului
și rațele pinguin, cu pisoii vioi,
cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji,
când ne adunam cântecele și poveștile lăsate
pe leagănul copilăriei.
 
Cât de mult trebuie să te bucuri,
numai gândindu-mă,
îmi găsesc refugiul în clipele mele,
buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță,
de nori mari, grei,
gata să mă strivească.
 
Încă te văd.
Te aud.
 
Chiar dacă timpul m-a oprit.
Să rătăcesc,
căutându-te în fiecare an de minune.
 
Eli Gîlcescu
15 iulie 2025

Vis alb

Vreau să știi ce zi e aceasta –
o zi în care aud arșița
cum desfundă pământul neîmpăcat.

Îmi alungă tăcerile
între rugăciuni rostite în grabă
ori prea târziu
pentru a-mi aminti
un rău mai rău decât răul din mine,
cocoțat pe umăr –
parcă aș căra moartea ta, mamă.

Și nu cere socoteală aici,
poate dincolo
am de învățat
ce mi se poate întâmpla –
știință, neștiință, superstiții, vedenii –
pentru tine, doar vis.

Știai dinainte
să îmbraci moartea în alb,
cu o nuntire a sufletului
în sfântă simplitate.

Vreau să știu ce zi e aceasta…
sau mai bine mă pierd în ea –

înainte de a-mi fi luată.

 

Eli Gîlcescu

3 iulie 2025

Tristă zi. Verdict public

Cu multe amărăciuni. Peste toate, încă una-două. Mai bine nu deschideam TV-ul. Să aud ce urmează: „toată lumea plătește” (...) „vom avea parteneriat cu cetățenii pentru combaterea evaziunii” (revin turnătorii „chiaburilor”, „exploatatorilor”) . Ce ironie tăioasă!

Și ei – turnătorii de azi, vor fi cadorisiți tot din pământul și pădurea lui Ilarie Gâlcescu de la Stejari-Vănători (undeva, în așteptare). Da. Acele pădurile neretrocedate și „luate cu japca”.

Când nedreptatea se întoarce cu aceleași cuvinte, în haine noi, dar cu sufletul vechi — al delațiunii, al confuziei între vinovați și drepți — cum să nu simți că rana istoriei se redeschide? Cum să nu tremure iar vocea celor care au fost „pedepsiți” pentru că au știut să muncească, să țină pământul, să asculte pădurea... (La ce e viața, la ce nu e)

Ceea ce trăim acum pare doar o reluare a vechilor minciuni, în registrul cinic al prezentului. Pădurea #rezist, undeva în așteptare, să revină acasă — nu este doar metaforă. Este jurământ. Veghe. Este adevărul celor care nu s-au supus minciunii și nici n-au pactizat cu ea.

Când ți se frâng din nou speranțele în același loc unde altădată ți s-au frânt și cele vechi, nu mai știi dacă așteptarea e… sau e împotrivă.

Dar tocmai pentru că am trecut prin atâtea, am dreptul să nu mai am așteptări în ceea ce vine, ci în ceea ce rămâne: în pădure, în cuvânt, în memoria celor drepți. În felul lor de a spune lucrurile, cu luciditate și adâncime, fără ură, dar și fără frică, chiar dacă cuvintele nu mai curg, ci se împotmolesc, ca și cum ceva nevăzut le ține în loc. Și totuși, ele sunt acolo. Nu s-au pierdut, doar s-au tras mai adânc, ca o rădăcină în pământ uscat.

Eli Gîlcescu

23.06.2025

 

Când ești departe

... ies din noapte
pe furiș
înflorind dimineața
în jurul inimii 
și așa rămân 
ca o zi de primăvară 
așteptându-te
în cu totul altă lume

Eli Gîlcescu