Nopţile sunt din ce în ce mai pustii, parcă-s bântuite de spaima zilei de mâine, sau de ruina din suflet, când nimeni nu e în stare să şteargă praful necredinţei, sau falsei iubiri. Parcă totul este în suferinţă agonică, totul e surd şi pierdut între cele două anotimpuri, care-şi revendică teritoriul şi nu pot să o facă paşnic… Totul e cuprins de singurătate, nimeni cu care să împarţi o vorbă, căruia să-i arăţi bunăvoinţă, şi tot aşa să ţi se întoarcă… Dar cine să-şi irosească ultimele puteri pe o cauză nobilă, de a face rânduială prin cămările sufletului, care sunt din ce în ce mai zăvorâte şi cufundate în întuneric. Nimeni să nu poată descifra vreun oftat aruncat pe-un raft, alt strigăt de deznădejde pus într-un borcan de suflete murate, printre mirosurile tot mai acrite ale soartei, fără un previzibil miracol… Dar unde-s toate cele de trebuinţă: dragostea, prietenia, iubirea? Unde s-au adăpostit şi prin ce minune pot fi reactivate… Sau şi-au dat mâna şi asistă la neputinţa mea, la nesupunerea mea, la netrebnicia mea, pedepsindu-mă pentru gândul de a fi de partea durerii, de a o iscodi, şi a o converti spre iubire… Ştiau că o parte din durere va rămâne în sufletul meu şi ele vor avea mult de lucru ca să cureţe totul… Dar vine primăvara…
2012-03-05
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu