Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu