Cum ești?
Ca și cum n-aș mai fi eu. Când te ia pe nepregătite și nu știi de unde ți
se trage un diagnostic care te golește de vie, de nu-ți mai găsești locul.
Nu știu cum să-ți spun, dar simțeam cum mă apropii de capăt.
Pentru unii totul e de neînțeles, dar când te clatini, când ești la pământ,
când viața e gustată tot mai încet, în înghițituri mici, când te temi și de
aerul pe care-l respiri, te speli pe mâini și îți scrii testamentul. Ca și cum
timpul nu iartă, sau nu mai are răbdare, sau e prea mult pentru un singur om.
De ce tu?
Știi, cred că ne urmărește pe toți, dar de atins îi atinge numai pe unii. Poate
că am fost în locul nepotrivit. Sau eram sigură că mie nu mi se poate întâmpla.
Care a fost prima reacție când ai aflat că ești pozitivă?
M-am rugat. Nicicând nu m-am rugat mai arzător. Dar când ești pe marginea
prăpastiei, nesiguranța pune stăpânire pe tine.
Ți-a fost frică?
Aici am aflat lucruri mai puțin obișnuite, oameni care plângeau de sete,
alții... de atâta amar și osteneală, ca într-un puzzle neobișnuit în care
pozitivii, înrudiți între ei, nu se mai temeau de ziua de mâine, de toamnă, de
ploi, nici de prieteniile care uneori sunt pe sfârșite. Frică? Da. Cred că mi-e
teamă de ce va urma. și stau și cumpănesc, câte luni, săptămâni, zile vor trece
până să mă simt ca înainte. știi, am impresia că povestea asta cu boala nu se
termină curând.
Știi ce urmează?
Nu știu ce urmează. O viață nouă? Știu că m-am simțit pe mâini bune,
apărată cu răbdare, la fel în fiecare zi. Cred că pentru oricine există o cale.
Chiar dacă trece precum clipa, rămân amintirile care să ne lămurească cât de
cât asupra propriei vieți.
Un gând?
Părăsind labirintul alb, după cele peste 20 grijanii perfuzate, îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să îi ia sub sfânta sa ocrotire pe cei care m-au îngrijit și m-au salvat, să le dea putere și să îi sprijine în munca lor plină de primejdii, să îi apere de boală.
Eli Gîlcescu
Photo: O familie „pozitivă“
