Clase cu calorifere improvizate, și când ajungeam
la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie
și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig alături de
copii. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne
întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul
nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate.
Atunci, Crăciunul
era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil.
Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce
dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?
Mulți ani m-am
învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de
durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.
Aveai ceva
din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face
binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“
Când te
priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.
Erai la mâna
„lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut
fragil, pentru că erai mai ușor de condus.
Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.
Uneori mai
tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu
știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca
și cum te-ai despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care
nimeni nu ți-a spus nimic.
Eli Gîlcescu
