Celebrând viațamoartea

M-am săturat de toamna asta

hăituită
ca o sălbăticiune 

mirosind a moarte
se uită drept în ochi
să-mi taie pofta de viață
sau poate că nu încă

Eli Gîlcescu

Bonsai

... e joaca cu focul 

cenușă să fiu

din cenușă
iubire

târcoale să-i dai

încă ard neliniștile mele

Eli Gîlcescu

Printre rugi și morminte

Am săpat pământul, trudit peste măsură

de-atâtea așteptări

ardeau în taină

atât de mult în ultima vreme,

nu știu de ce m-am gândit la moarte,

fără să mă scape din ochi,

rătăcesc, 
obosită de nopți nedormite. Obosită de viață.

Pentru o clipă am închis ochii și... îmi închipuiam

cum ar putea să fie.

Cum am fi putut să fim „noi,

care atât de repede murim“.

Eli Gîlcescu

Prevestiri

Nici dacă vorbeam în somn

nu m-aș fi temut vreodată de ce vei auzi,

chiar dacă o vreme, am vorbit numai...

până am renunțat la nimicul din tine.

M-am visat cu toate păsările
rotindu-se... în jurul meu

una mă zgâlțâia cu aripi largi și puternice.

.....................................

Mijea de ziuă.
Cerul era pustiu... totul
avea miros de singurătate.

Eli Gîlcescu

Vianu Mureșan despre o stare excepțională

Sophia Leopold  Să ne jucăm că facem artă!

Când Vianu Mureșan îți dăruiește o carte, îi simți o parte din sufletul ales, nu doar de ieri sau din scurta împrejurare de a-l descoperi în locurile lui Brâncuși, altfel.

Pregătit să-mi acorde această favoare, neconstrâns, iar eu recunoscătoare pentru clipa de bine, trecătoare, prin care lumea culorilor și a liniilor, ca un joc al copilăriei, a adus-o în casa mea.

A fost ca un început cu „puțină atenție și dispoziție binevoitoare“. Totul părea cuprins de o vibrație nouă, când a citit  Villon. O carte găsită la tarabagiul din Târgu Jiu. Am vorbit multe despre Villon Opera Omnia și Romulus Vulpescu, dăruindu-i poetului mai mulți ani decât Dumnezeu. Despre deportații în Bărăgan și ciulinul care vindecă, iartă, dar nu uită. Despre satul Dropia și pădurile Gâlceștilor, până la povestea Sophiei și pasiunea întreținută „de jocurile de cuvinte, poezii improvizate în a căror atmosferă ludică se scălda cu bucurie.

Îmi reproșez întârzierea. Nu dau vina pe starea mea, pe unele poticneli de zi, de noapte, neavând la îndemână cuvintele pe care le merită Sophia în jocul „de-a arta“. 
Am pus, așadar, câteva cărți uzate de timp, din biblioteca mea, lângă această carte, atât de vie, care nu îngăduie amintirilor să se desprindă de mine. Cele care mă duc spre copilărie, pitite pe după o ușă întredeschisă. Aveam nevoie de lumină, de aer, de jocul „de-a arta“. Un joc care trădează mai multe decât pânda „Sophiei peste umăr, savurându-și de fiecare dată triumful...“.

O văd desenând peste tot. Visătoare.  Cu o sete subită, copleșitoare, într-o concentrare ferventă, reușind compoziții „în culorile și cu trăsăturile personajelor simpatice din cărți și filme“, învăluite de o blândă adiere la fereastră, unde păsărelele ciripesc înainte de a se cuibări în somn. Sau de glasul mării, binecuvântând fiecare joc al copilăriei, venerându-i puritatea, la gândul ce ar putea urma – povestea Sophiei Leopold –Mureșan ca artistă, dar mai ales felul în care a început să facă artă, jucându-se.

„Pentru a o cunoaște mai bine pe Sophia, trebuie înțeles că îi plac jocurile de cuvinte, rimele, poezioarele, iar dacă sunt puțin hazlii, le reține mai repede și le tot repetă.“

„Uneori chiar jocul culorii devenea temă în sine. Metafore sau indici clari ai unei stări excepționale.“

Despre confortul integrării, echilibrul ghidat de instinct, de emoții, curiozități, precum și generozitatea unui galerist precum Leila, despre pictorii de la care a început să învețe, despre expozițiile Sophiei, despre primele schițe, tablouri în acuarelă, despre al treilea părinte despre care se pot spune multe lucruri minunate, mai puțin că ar fi artist... cât despre jocul „de-a arta“... dacă l-ai ști... dacă ai vrea să știi... (va urma)

Cu simpatie și gratitudine pentru distinsul autor, Vianu Mureșan.

Eli Gîlcescu

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019 (2)

Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascundea fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa... pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran...

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol... pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019

Un alt înțeles al vieții

Un bobârnac.

Acest supra-eu, făcut din amestecuri al atâtor euri eterogene, care ține de forța și frumusețea expresiei artistice.

O carte, ea însăși o artă, în întregime – nemapomenitul joc, în salturi de emoții bruște și continue – într-o armonie complexă, o sensibilitate rafinată și în multe direcții.

Am putut să respir cu mintea, preocupată de „acele imagini multe dintr-însele bobârnacuri metaforice“, cu șoșoni de extaz parabolic… spre zări epileptice.

Ceea ce scriu se datorează întâmplării unei liniști de vară la moșia Gâlceștilor, sub nucul maiestuos, încercând, cât de cât, poezia din Măiagul Gorjului, forfotind prin gropile/ unui viitor devastat/ de iluzii (urmează)

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „liberi/ să levităm prin golul/ vrutelor și nevrutelor“