ianuarie 28, 2020

Un preludiu la ceea ce va urma

o tăcere continuă
până-ntr-acolo încât pare că vorbesc
cu Dumnezeu

așa că
tresar când sună telefonul
și toate sunt cum au fost,
pădurea de aluni
în armonie cu mama natură,
dintr-un vis într-un fel,
indiferent
dacă trece sau nu

de frică,
de răni care nu se mai vindecă,
sălbăticiuni
precum ciulinii care iartă,
iartă, dar nu uită
prăpastia
peste care nimeni nu vrea să sară

puțini pot reuși singuri,
puțini laolaltă

și mă tem de acum,
de oameni,
de tot


Eli Gîlcescu

ianuarie 20, 2020

Am întâlnit oameni ca „apa sfințită“


     Sunt uși și uși. Unele se deschid înainte de a intra. Pur și simplu. Ca și cum te-ar fi așteptat cineva. Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mie, da, și a fost pentru prima dată. Mi-a întins mâna și s-a recomandat. Năucită,  n-am reținut numele. Al meu abia șoptit, la început, mai apoi, apăsat, făcând legătură cu Lacul Gâlcescu, Prof. Gâlcescu, Preotul Gâlcescu...
    
     De Ziua Culturii, un poem ar fi „uns“ întâmplarea de ieri.
O zi în care nu-mi ardea de hârjoană. Am avut și altele asemănătoare. În care am întâlnit oameni ca „apa sfințită“. O iei, dar nu te ajută în părțile care dor. De ce? Din cauza... hai, să nu zic, a lor. Dar a unui sistem leneș, da. Care a prins rădăcini adânci. Și când te cuprind, mai ales când ești vulnerabil, sau... la mâna acestuia, riști să te trezești... sau să nu te mai trezești. Are un fel „discret“ de a eluda legi, de a comite erori, numai să te prindă descoperit, conservându-și avantaje și siluind semeni.

     Și despre această întâlnire, atât de aproape de casă, despre un altfel de respect, despre gustul dulce al demnității, poate și despre locul unde ușile se deschid înaintea ta, în curând.
Și despre omul de o noblețe rară.

Eli Gîlcescu
16.01.2020

ianuarie 19, 2020

În papuci, pantaloni scurți și tricou

„Fiind vreme de vară, unul dintre puținii aplicanți s-a prezentat la interviu într-o ținută adecvată nu atât cu postura de candidat pentru un job, ci mai mult cu canicula de afară. A venit în papuci, pantaloni scurți și tricou. La întâlnire participa și directorul executiv al firmei care a părut probabil puțin surprins, ceea ce l-a făcut pe candidat să-și ceară scuze pentru ținuta atipică, dând vina pe căldura de afară.“ 
Tânărul a fost angajat după primul interviu. De ce? Citiți aici!


Această întâmplare mi-a amintit perioada când în școli avea loc evaluarea personalului didactic. Se formau la nivel de sector și municipiu echipe de înspectori și metodiști. Fiecare cadru didactic era asistat la 3-4 ore. Se verificau cataloage, planificări trimestriale, planuri de lecție, caietele elevilor... Se acordau calificative care contau în dosarul  suplinitorului pentru post. Sau folosite pentru titulari și suplinitori pentru înscrierea la definitivat, grad didactic. Cu calificativ nesatisfăcător treceai prin   cursuri de perfecționare.
Am făcut parte din multe brigăzi școlare. Una mi-a rămas în amintire. S-a întâmplat la un liceu din centrul capitalei. Era condusă de prof. Ioan Jinga, Inspector General. Din cauza unor probleme personale, o  învățătoare de la clasa I lipsea.

Când treci peste o despărțire și bărbatul pleacă cu copil cu tot, o iei razna.

Povestea ei era cunoscută. Ajunsese o problemă în liceu.
Spera totuși, în sufletu-i fragil, într-o minune. Zi de zi. Uneori își îneca durerea în... Dar avea nevoie de această evaluare.
Conducerea liceului a ajuns la un vremelnic armistițiu cu doamna. Și a venit.

A urmat lecția. Vocea ei m-a uimit. Caldă, melodioasă. Dumnezeiască. Felul cum se mișca, parcă plutea deasupra tuturor. Rare, firave emoții. Dar vizibile. Mâinile ei tremurau din când în când. Copiii se întreceau să răspundă. Au întregit spectacolul.
Eram într-o poveste din care nu voiam să ies.

Se auzea clopoțelul. Suna în zadar. Copiii păreau vrăjiți de învățătoarea lor. Și eu.

Următoarea oră a fost în alt registru. Alt stil. Distinct. Matematica. Pe la jumătatea orei privirea îi încremenise. Expresia ciudată pe față, îngrozită, ca și cum s-ar fi confruntat în acea clipă cu inamicul. Devenise tăcută. Nimic n-o mai interesa. Nimic nu auzea. Privea într-un punct fix. S-a așezat lângă mine. În aceeași bancă. Discutam lecțiile. Câte au fost. Și o complimentam cu sinceritate.

Speram că își va găsi liniștea. Nu puteam s-o ajut altfel. Doat m-am rugat pentru ea. Multă vreme. Încercam să nu stau agățată de durerea ei. Numai a ei. Și gestul suprem de a se izola.

„Femeile sunt hărăzite să poarte o extraordinară povară.

 Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Dacă și acum, după 35 de ani, îmi amintesc de ea.
  

Eli Gîlcescu 

ianuarie 03, 2020

Rugăciune... fără sfârșit


Eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,
ochii se întunecau,
din ce în ce,
într-o fierbințeală de nestăpânit,
mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediții și neîmpărtășiții,
fără lumânare, număram flori
sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri
cu arcurile date peste cap amuțit-au
ultima rugăciune

ascunsă
sub zăpezi, dimineața,
mușcându-mi de teamă
genunchii păcătoși

singurul adevăr,
într-un alt poem,
fără cuvinte
mâna mea,
într-o ultimă sforțare,
luă pliculețul cu zahăr.

Și liniștea îmi păru
fără sfârșit

Eli Gîlcescu

ianuarie 01, 2020

De ziua mea


Nu credeam că o să iubesc această zi, tandrețea stranie a urărilor, uneori, simțindu-mă ca într-un vis din care nu vreau să ies.

Poate va continua, cine știe, la fel de misterios, asemenea discreției, armonizându-ne ca în fiecare an.

Și ziua trece, și noaptea, iar urările curg, și mă bucur ca un copil, pentru că e ziua mea și trebuie să merg mai departe, pentru că îmi aduce ceva, odată cu amintirile, cu fiecare urare, ceva mai mult curaj, mai multă speranță, singurul adevăr, darul meu.

Și mă întreb până când voi aparține Noului An, până unde frigul pătrunde din ce în ce mai flămând, poate cu ultima mușcătură, și cât mai pot să mulțumesc, să mulțumesc

Eli Gîlcescu
31Dec.2018–1 Ian. 2020

decembrie 29, 2019

Un zâmbet fără slăbiciuni


Nu mai suntem pe timpul când ne povesteam necazurile și greutățile, când îndulceam în tăcere nedreptățile. Mai ții minte? Clase cu radiatoare improvizate, și când ajungeam la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate. 

Atunci, Crăciunul era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil. Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?

Mulți ani m-am învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.
Aveai ceva din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“
Când te priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.
Erai la mâna „lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut fragil, pentru că erai mai ușor de condus.

Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.

Uneori mai tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca și cum te-ai „despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic“.

Eli Gîlcescu

decembrie 25, 2019

S-a întâmplat de Crăciun

Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea. Chiar prin ciur și dârmon. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, puternice și de neînduplecat, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite să punem capăt unui zbucium îndelung. Simțeam că suntem în tabăra învingătorilor.

Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucuria printre dascăli.
Până și Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci. 
Când toți așteptam o chemare...

Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.

Înseamnă că tot ce am „atins“ în acele zile a fost de la Dumnezeu. 

Eli Gîlcescu
25 Decembrie 2019