În locul (de) unde nimeni nu vine

„Blestemată roată a lumii! 

De ce trebuie să se rotească mereu?“

Te chem mereu

dincolo de tristeți
necontenite pierderi, fără sens,

nopți
numărând clipe

nedeprinse cu zbuciumul ploii,
nesupus,

moment de cumpănă,
pentru prima dată,

neîndurător, 

azi
stau și scriu într-o mâzgăleală,
și s-ar putea să țină așa

ani de-a rândul
s-ar putea

să amuțească glasuri,

pietre risipite

să mă trezească

în zori, să întind așternut la soare,
să scapăr chibrit în miriști,

să bătătoresc urme,
să prind Duminici la icoană...

o floare să pot ține când izbește

pământ și morminte
într-o primăvară din care nu pot ieși,

nu pot rămâne

Eli Gîlcescu

(Jack London, citat)

Cântecul iernii

... ar fi vrut să fie

o culme

mereu

mai aproape de pădurea lui

(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)

 

să poată uita ce îi încătușase

dincolo de zare

foșnetul somnoros

țărâna pietrificată

 

iar eu am obosit de zborul lui

și nu știu de ce

nu mă mai satur așteptând

 

Eli Gîlcescu

Și azi

Blestemată roată a lumii!

De ce trebuie să se rotească mereu?

Jack London

Din prea multă liniște

Și tot mai greu

în liniștea asta

să te chem

din toate părțile 

umbre

și

ele s-au împuținat 

mi-e tot mai greu să te chem

mi-e cu neputință să nu te chem

Eli Gîlcescu

Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu

Fața nevăzută a iernii

Te-am visat în „Iubiria“ adâncă și rece.

Îmi era dor de mare și sete...

Încercam să-ți ating mâna,

dar clipa de ieri ne-a împletit clipele pentru o clipă,

acolo în dreptul inimii,

în nebunia culorilor smulse din trupul meu,

cu neputință de oprit

până-n zori, abia înflorind, din întâmplare,

învelindu-le apoi, rând pe rând, 
în tăceri

când măsurau depărtări,

când îmbrățișau culmi și copaci, 

margini de hotar, umbre stinghere,

dimineți tot mai albe,

rătăcind printre iernile mele

clipa divină

cel mai frumos colind

Eli Gîlcescu

Ornament afabil

Am hoinărit destul pe cărări oarbe.

Soarele bătea tare.

Am ajuns la muchia pajiştii
după o lungă absenţă
pe un pinten de pământ
evocator de alcovuri.

Cred că e capătul
de obicei calm şi răbdător
şi o să mă scufund

(nu izbuteam să recunosc)

sau o să devin sămânţă
în vâltoarea de imagini
şi, luat de vânt
care se perinda,
o să devin floarea florii
dintr-o singură răsuflare
unde-ar cădea norii
cu un surâs timid
de gânduri în ploi.

Fusese suportat din obișnuinţă,
iar eu voi deveni
cu gândurile,
ornament
ce era altundeva,
suprapus,
repetând cuvintele de spirit
fervent servite
pe faţada vieţii tale
în schimburile afabile de saluturi
(între mine şi soare).

Elisabeta Gîlcescu / Marius Iulian Zinca – Ornament / Schimb afabil  duet „1 la 1”