miercuri, 29 februarie 2012

Scrisoare către necunoscut - II


M-am trezit tare devreme, într-un început de falsă primăvară, când naivii ghiocei s-au lăsat păcăliţi de ea, neştiind pe unde să-şi mai ascundă stropii albi de floare... Ningea în duşmănie, parcă să mă tem de zăpadă, că îmi va lua toată bucuria de ieri, când mă moleşisem sub căldura soarelui şi-l binecuvântam, că mă vedeam în zbor, spre casă... Îmi ţineam inima în palmă, s-o ningă, s-o îmbrace în zăpadă... Stăteam înfrigurată, adunându-mi ultimele puteri de supravieţuire, aşteptând să vină cineva, cu inima caldă, să-mi încălzească sufletul... Şi atunci, mă rugam de fiecare, îi imploram să-mi dea un strop din soare sau din inima lor..., dar în zadar. După îndelungi aşteptări, cineva a ieşit din zăpadă şi s-a oferit să-mi dea căldură, în schimbul iubirii mele. Mi-am lăsat toate rosturile şi gândurile, o noapte, afară, să îngheţe, să nu se mai răzvrătească, să se potolească, că se şi vedeau înstrăinate... Am închis uşa cu cheia... Ştiam că vor protesta, vor face gălăgie, vor trezi vecinii, dar nu m-au înduplecat să le primesc în casă. Am vrut să îngheţe, să le fac cuburi de gheaţă, să le strivesc, să dispară... Ca să supravieţuiesc, trebuie să nu renunţ să iubesc, să nu-mi pierd visul, speranţa, să rămân întreagă la minte... Iar inima mea, sfărâmată, era tot mai tristă... Şi oare mai era iubire fără ea, că acolo era izvorul... Doamne, ce coşmar...
Mereu trebuie să lupt. Luptă şi tu...
Şi să îţi fie bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu