pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici astăzi nu știu cum
de unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâiori
până
adormeam sărutările toate
De la soare au riduri
Cărunțit-au oare?
O clipă m-au zărit
pe o margine de vis
au rătăcit
un compromis
pe-un ram înfierbântat
s-au sărutat
Eli Gîlcescu
O, de-aș ști
de-aș ști acum
amestecându-te
ninsorii
amirosind a mied
zvântat de furii
în ce zi
rozmarinul
azvârlit pe ceruri
mâine și poimâine
bobul de grâu
în pâine se ascunde
(așa cum vechiul
Testament în noul Testament)
fără cruzime
într-un anotimp
făgăduit
până la ziuă
cu fața în
rugăciune
mă sărută mama
Eli Gîlcescu
Burlington,
30.01.2023
mai e timp să plimb amintirile
jucând în jurul degetului un capăt de ață
să nu-mi scape
visându-mă într-un pelerinaj la locurile sfinte
și trupul miroase a rufe uscate
la soare și mă rog
abia acum
să pună în loc o mie de orizonturi
în gara aia de unde nu
mai vreau să plece
acel zâmbet (de nu îl va pierde)
când mai vine o zi
să respire aer curat
când înfloresc cireșii
și luna începe să scadă
celor fără glas să le dea
glas
de lumină
călător zorilor apropiați
în diferite locuri
în diferite feluri
freamăt instantaneu
de la atâtea mâini
atâția ochi
între cămașa neagră și
pantofii roșii
primăvara de ziuă
de noapte
lângă
coloana infinitului
a pus nemargini de iubire
curcubeie de săruturi
și...
„râs de fată râzgâiată“
Eli Gîlcescu
... în leagănul atât de tăcut
primăvara moare
într-o noapte de neștiut
când cântă cocoșii
dinspre dimineață
și te ia somn dulce
la ora în care stelele
învață strigătul meu
ca și cum toate
lovind cu-ndoieli alte lumi
când dintr-o dată liniștea doare
doare prea mult...
mă cutreieră
același sărut
Eli Gîlcescu
clipa de supraviețuire
pământul scăpat de la primejdie
dincolo
de răsărit
dincolo
de priviri înfrigurate
de
curgere spre nicăieri
rătăcind
toate la un loc
și în
același timp
povestind
... tocmai când credeam că nu se
poate mai rău
durerea unei pierderi
încoace și încolo
numele tău pământesc
mai aproape de pădurea de la stejari
de foșnetul somnoros
de țărâna pietrificată atât de cenușiu și de trist
fiecare pas
dincolo de frică și groază
mai mult decât pot suporta
și nu știu de ce
în leagănul atât de tăcut
când primăvara moare
într-o noapte de neștiut
când cântă cocoșii
dinspre dimineață
și te ia somn dulce
la ora în care stelele
învață strigătul meu
ca și cum toate
lovind cu-ndoieli alte lumi
când dintr-o dată
când liniștea doare
doare prea mult
mă cutreieră
acum și de-a pururi
același sărut
Eli Gîlcescu
pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici astăzi nu știu cum
de unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâiori
până când
adormeam sărutările toate
 |
| Parapanta Clopotiva |
... dincolo de liniști
acolo unde dorul arde
și învață să facă pe neașteptate
cale întoarsă
trufașa iarnă, deghizată în
primăvară (sau invers),
amenință cu o burniță grea și rece. Urâtă vreme!
Atât de tăcută
cu brațe de neștiut de dinainte
într-o noapte dinspre dimineață
când cântă cocoșii
și mă ia somn dulce,
fără tine,
mă pierd dincolo de lume
într-un sărut
Eli Gîlcescu
