Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat.
De necaz și durere,
de largul de-afară și
prea strâmtul dinăuntru,
cerul s-a îngustat,
porțile s-au zăvorât,
iar lumina nu mai strălucește peste grădini
zilele mă înspăimântă –
ca un blestem
de jur împrejur,
ziduri, lanțuri la porți
Domni de domnii,
și-un întuneric
de neînțeles
Eli Gîlcescu
Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,
și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...
Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.
N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.
Doar eu îl urmez de departe,
plângând.
Firește,
totul e relativ.
Eli Gîlcescu
1.06.2025
Ce știu ei să
pot îndura
vremuri perfide
(major winter storm),
momente
apocaliptice drumuri închise
în timp ce
dansau
de parcă m-ar trezi
atingerea unei
liniști netulburate
aproape fără vise și atât de cald
să mă cuprindă
la fiecare tresărire,
înregistrând totul ca un
seismograf
noaptea dintre ani
ca un suspin
acolo unde
ursita păstrează
locurile acelea
lovite din străfunduri
pe ape – glasul sângelui
peste prag de
lumini
cu fața în
rugăciune
mă sărută mama
Burlington, 27 dec.22
