Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat.
Am dat de necazul ochilor,
de durerea pământului,
de largul necuprins de afară,
de prea strâmtul din mine.
Zilele mă
înspăimântă – ca un blestem
s-a îngustat cerul,
porțile s-au zăvorât,
lumina nu mai cade peste grădini.
M-au închis de
jur împrejur.
Cine să-i mustre,
cine să-i judece?
Mai aprigi
decât hienele însetate –
pe ziduri e scris cu sânge:
„Domni de domnii”
și întuneric de neînțeles.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu