CONTRATIMP

Când adoarme luna, soarele răsare,

Dar în trup se zbate altă întristare:

Nu poate s-ajungă să o încălzească,

Că pe drum, pierdută, raza lui cerească

A pierdut căldura, ca s-o mulţumească,

Rămânând, în taină, mereu s-o iubească.

De atunci se spune că soarele şi luna

Sunt în contratimp, pentru totdeauna.

LECŢIA

Ai învăţat cuvântul să doinească,

Departe, peste mări şi ţări,

Şi rănile să le-oblojească

Cu doruri şi cu noi cântări…

Ai învăţat străinul să iubească

Pădurea, munţii din Carpaţi,

Pe chipul lui să înflorească

Bucuria de a ne avea ca fraţi…

POVESTE

Povestea de demult, când copilăream pe-acasă,

Ai reînviat-o, azi, şi m-am trezit mireasă...

Cu vorbe spuse-n şoaptă, cu cântece divine,

Cu dulcea ta chemare, m-ai cucerit, străine.

Să rătăcim prin lume, ca două păsări, pline

De prea multe doruri, printre ţări străine,

Îndrăgostiţi, de mână, mergând către apus,

Ce-a răsărit în inimi, nicicând nu va fi spus.

Pe sub streşini calde, vegheaţi de-alai de îngeri,

Vom scrie-n doi povestea, fără prea multe plângeri,

Despre norii plini de patimi şi despre-ntuneric,

Despre răsărit şi-apusul cel nemernic...

Care stă la pândă, să ne ceară birul,

Noi i-om da, în loc, povestea şi-om lua mirul,

Şi vom visa în voie, la dulcea primăvară,

Sfinţind povestea noastră, în cea din urmă seară...

Eu îţi doresc, străine, să rămâi un înger,

Să-mi veghezi noaptea, să mă laşi visând,

Şi să mă trezesc aproape sau departe-n ceruri,

Tot lângă tine, tot în doi, dansând.

RĂDĂCINI

Eu m-am frânt, dar nu m-am smuls,

Rădăcinile-s acasă,

Doruri multe, nori, şi plâns,

Şi durerile m-apasă.

Din nelinişti, se nasc gânduri,

Din tristeţi, vin amintiri,

Dorurile-s tot pe drumuri,

Ţesând multe povestiri.

Eu m-am frânt, dar nu m-am smuls.

Iarna, pescăruşii-n zbor

Îmi aduc, de peste mări,

Doina de care mi-e dor.

IUBIREA ÎNAPOI

Din ochii mei albastri, precum marea,

Pornesc luceferi, pe un nimb fragil de flori,

Şi-n visări străluce, mai cu foc, iubirea,

Ea rămâne-aprinsă, veşnic, printre sori.

Marea, cu-al ei vuiet, iubirea mi-o desparte,

Şi ochii mei rămân scăldaţi în mii de lacrimi,

În valuri spumegânde, o trage mai departe,

Să-mi pună la-ncercare tot dorul şi noi patimi.

Şi dacă vine-n urmă, din larg, alt val mai cald,

Ce vrea să-mi oblojească rănile captive,

Este o minune că marea albastră, de smarald,

Îmi dă bucuria şi iubirea înapoi, divine.

DOR

Şi dacă flacăra din sfeşnic

Îmi luminează drumul nou,

Cuvântul  tău, atât de tainic,

Colindă-n dulcele ecou...

Şi dacă-n mine-ai strecurat,

Un dor ce prinde rădăcini,

Cu elixiru-ţi tineresc,

Mă-ndepărtezi de mărăcini,

Scrutând imensul infinit,

Prin ochii mei întrezăresc

Acele doruri ce se-nchină

Făpturii mele, în surdină,

Îmi spun apoi că sunt aleasa,

Crăiasă peste doruri sfinte,

Izvorul cântecului veşnic

Şi dragostea de prin cuvinte…

Mă-nchin în astă sfântă noapte,

Când dor pe dor întinereşte,

Şi chiar de apa ne desparte,

Botezul ei ne spovedeşte

Cu mir din dulcile miresme…

Mă las, în voie, dezmierdată

De dorul din cuvinte sacre

Şi din povestea adevărată.