Să nu îmi ceri să uit

În ziua de 12 februarie 2021 — aproape un palindrom — am scris această poveste (La ce e viața, la ce nu e), pornind de la un eveniment care a marcat o comunitate mică, dar plină de amintiri și suferințe.

A luat foc primăria din Berlești, când comuniștii au venit la putere. A fost un gest nu doar de distrugere fizică, ci și de ștergere a trecutului omului, a ceea ce-i aparținea. Ca să nu se mai știe ce avea omul. Ca să poată fi mai lesne prădat.

Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.

Unii abia așteptau să se pună bine cu noua putere. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers.

Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era să o scrie? Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.

Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.

Aștia erau pe atunci — se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.

Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.

Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.

Eli Gîlcescu
12.02.2021

Să nu îmi ceri să uit

Întârzie un dor

la hotarele Amaradiei

de la Scrăzi

până la Stejari, drept spre ponoare,

acolo unde dedițeii în somn de frunze

renasc

noaptea de migdală 

cu vise,

cu viața tihnită dinainte,

peste această pădure

la locul ei

răbdătoare

această apă liniștită

 

și ce greu le-a fost

n-ai de unde să știi

când s-au îmbrăcat de sărbătoare

au iertat totul

 

Eli Gîlcescu

Revelații 77 Vremuri reci, Editura PIM, 2024, p. 68