(pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător)
Era dis-de-dimineață,
când lumina încă își căuta drumul prin frunze.
Am deschis ochii și l-am așezat la piept —
acolo unde timpul încă e moale
și sufletul învață să nu strige.
Grădina
aștepta udă.
Dar inima plângea în tăcere.
Puf — pasagerul fără nume —
a simțit, poate, că venirea lui
fusese deja un miracol complet.
Că nu trebuia să rămână,
ci doar să atingă.
A fost ultima
caldă atingere.
Un rămas-bun fără cuvinte,
cu trup mic, dar prezență întreagă.
Unele daruri nu se cer.
Se opresc la timp în drum.
Sau la sânul cuiva care le recunoaște.
A zburat —
fără aripi,
fără zgomot.
Doar cu tot ce-am înțeles
despre iubire
în câteva dimineți.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu