5 ani, 6 luni, 12 zile – Dropia

drumul a fost lung.
trenul a oprit în câmp,
„bucurându-se”
că nu au ajuns în Siberia.
 
în câmp,
un ţăruş
marca, printr-un număr,
locul fiecărei familii.
 
poate că acel număr
era noua lor identitate.
 
au luat totul de la început.
şi-au săpat şanţuri,
şi-au construit casă din pământ bătut,
acoperită cu paie şi coceni.
cu mâinile
săpau puţuri pentru apă,
cu mâinile
frământau pământul pentru case,
femeile, copiii, bărbaţii.
 
noaptea
îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor,
îşi frecau tălpile
ca să scoată pământul
cuibărit în bătături.
 
fiecare înţepătură de ciulini
lăsa urme adânci.
au muncit pământul străin
şi s-au înfrăţit cu el.
 
după ani buni,
şi-au predat căsuţa,
deposedaţi a doua oară.
au luat cu ei atât de puţin.
pentru că puţin
au adunat.
 
cel mai mult
preţuiau viaţa.

Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Eliberarea

nimeni şi nimic
nu le-a putut vindeca sufletele torturate.
 
nici seninul cerului
căruia li se confesau în tăcere,
nici darnicul pământ
căruia i se spovedeau în zi lumină,
plecând în ultima lor călătorie
către lumea de dincolo,
fără nimic,
tot aşa cum au fost luaţi
şi îngropaţi
în cea mai neagră groapă a existenţei lor,
acoperită de ciulinii Bărăganului.
 
sufletele lor
condamnate pe vecie
să colinde
în fiecare toamnă

de colo până colo,
în căutarea
ciulinului care vindecă,
iartă,
dar nu uită.
 
Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

Mă strigă pădurea

Chiar dacă nu am cunoscut-o
aud strigătul ei
 
o carte fără nume
pe care o știu pe de rost –
 
ochi de ciclop
 
așteptând
să-i așeze surâsul pe frunte
cu păsări și flori
 
când tace
tac și eu
 
doar tu o vei auzi din nou
 
Eli Gîlcescu

Absența pădurii

Fără să se piardă cu totul,

s-a travestit în tânără mireasă.

Dar n-a venit nimeni.

Pentru că nu mai are nimic de împărțit

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

25 ian. 26

Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

Aliterații

Blestem bântuind brutal,
vântul vine, varsă vină
peste pietrele pustiite,
peste grădini goale,
fără glas, fără graniță.
 
Un cântec –
ca o crăpătură în piept –
ecou al unei slăbiciuni
sălbatice,
sub steaua stinsă a urii
(care nu e a mea).
 
Refuzul e singura replică,
ruptă, rostită rar,
în răgazul
unei revelații.
 
Eli Gîlcescu
19 ian. 26

Rezistă

Cine citește 
nu participă la declin, 
chiar dacă trăiește în epoca lui. (EG)

Memoria adevărului

Am început cu examenul scris.
Din prag.
Nici intrare, nici ieșire.
Doar liniștea își căuta locul.
 
Nu aveam unde să ascund
gesturi mici, zile de așteptare,
ochi ce mă cântăreau,
mâini ce decideau
povestea fără sfârșit.

Nu m-au încadrat în plus.
Nu m-au ținut în umbră.
 
Mă pregăteam pentru adevărul punctelor mele.
Știau cine sunt.
 
Eli Gîlcescu
16 ian. 26

Pădurea, o curiozitate fără răspuns

Pădurea simte. 

Alteori, nu.

Trăiește înăbușită 

în rituri incomode 

și tabuuri absurde.
 
Nu e singura 

înconjurată de interdicții,
de un pariu ciudat,
fără franchețe
 
dincolo de un gest banal,
destul să-mi amintesc
dreptatea morală
(nicidecum a tribunalelor),
valoarea timpului 

mereu conectat
la un sistem criptat
 
sub presiunea așteptărilor
din ce în ce mai neeficient,

păstrând schelete în dulap
pe muchie de cuțit.
 
O psalmodie
 
într-o singurătate fără martori,
cu umilă tandrețe 

și dragostea ei 

care nu cere nimic.
 
Eli Gîlcescu
11-12 ian. 26

Există cu-adevărat zăpezile

Seamănă cu tine.
Chiar mai mult. Asfințind în tăceri
până cine știe când
alte zăpezi
mi-ar putea arăta pădurea de stejar
 
de acolo până aici,
în apogeul ei –
gata în orice clipă să mă ia de mână,
să-mi servească de ghid,
 
în robă de creștere,
nu de obstacol –
singurul gest 

de nejudecat,
de iertat.
 
Doar timpul curge altfel,
ca un ritual de supraviețuire.

O ancoră.

Îndeajuns 

să rămân.
 
Eli Gîlcescu
10-11 ian. 26

Tăceri adunate

Am învățat să nu mai întreb

 

chiar și când greul distruge

ceea ce pretinde că apără

 

greul – stare de alertă

frica de noi

 

de tot greul forțat de

 

un joc

„de-a nevăzutul” –

un sigiliu.

autoritar.

rece.

schimbând vieți din pură distracție. 

Eli Gîlcescu
7 -8 ian. 26

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Tăceri adunate

Tranziție

 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Cireșe de iunie 

Liviu Antonesei: „Iată și cel dintîi poem din acest an al prietenei noastre Elisabeta Gîlcescu. Un poem care îmi place și nu doar pentru că mă bîntuie și pe mine gîndul la vară, e drept că eu visez că înot, ci mai ales pentru că e foarte reușit. Lectură plăcută!”

Cireșe în iunie

 Nu, acesta nu e sfârșitul văzut și nevăzut,

chiar dacă simt că lumea se rupe în două

într-un înainte și

într-un după

Neputință până la furie pentru tot,

fără început și

viitor

evadat și exilat,

în timp ce viața trece pe lângă

și o las să treacă —

ceea ce e păcat, fiindcă nu e așa de rea.

Aștept să se ridice ceața,

să treacă furtuna,

iar timpul să-mi vindece rănile.

Poate atunci voi ști să spun

unde am fost când m-am pierdut

între două zvâcniri de teamă…

Și, dacă nu,

voi învăța să respir din nou,

cu inima încordată, dar deschisă,

și cu poftă de cireșe coapte

în iunie.