Fără să se piardă cu totul,
s-a travestit în tânără mireasă.
Dar n-a venit nimeni.
Pentru că nu mai are nimic de împărțit
Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)
„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”
Totul
începe aici.
Omul
de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar
pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a
muncit, pădurile pe care le cutreiera…
Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.
Eli
Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)
Liviu Antonesei: „Iată și cel dintîi poem din acest an al prietenei noastre Elisabeta Gîlcescu. Un poem care îmi place și nu doar pentru că mă bîntuie și pe mine gîndul la vară, e drept că eu visez că înot, ci mai ales pentru că e foarte reușit. Lectură plăcută!”
Cireșe în iunie
Nu, acesta nu e sfârșitul văzut și nevăzut,
chiar dacă simt că lumea se rupe în două
într-un înainte și
într-un după
Neputință până la furie pentru tot,
fără început și
viitor
evadat și exilat,
în timp ce viața trece pe lângă
și o las să treacă —
ceea ce e păcat, fiindcă nu e așa de rea.
Aștept să se ridice ceața,
să treacă furtuna,
iar timpul să-mi vindece rănile.
Poate atunci voi ști să spun
unde am fost când m-am pierdut
între două zvâcniri de teamă…
Și, dacă nu,
voi învăța să respir din nou,
cu inima încordată, dar deschisă,
și cu poftă de cireșe coapte
în iunie.
