... sau darul unei
clipe! Copilărindu-l!
Remarcabil!
Și Tabloul Sophiei (altul decât cel reușit de Marc Chagall, dar atât
de asemănător)! „Ici – o tuşă!
Albastră. Ici – una verde. Roşie.
Culorile se potolesc, vine
tihna...“
Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să
provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culori
revărsătoare. Sau o zi aprinsă de lună plină și „o cină contemplativă la
margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga
prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei“. Căci nimic nu era
mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed
sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.
Totul ține
de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de
lesne și liniștitor reușește!
Utilizarea
culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe,
primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily
Kandinsky (între cei care o
fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și
exprime emoțiile în culoare.
Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât
pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru
limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente
literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.
„Chiar și Sigmund
Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă
vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a
văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost
fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o
trata de isterie pe o anume Ana“.
O carte
lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la
diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre
Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă
în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie,
pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea, lucrul
în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică, ci de
exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a
mirare, deloc întâmplătoare.
Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de
ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte,
se năștea un nemuritor.
Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani,
a expus lucrările personale în a doua expoziție.
La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani
a publicat prima compoziție.
De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate
cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte,
citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi
fie dragă.
Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!
