Toamna

Într-o noapte, când visam la cărți străvechi,
Mi-a venit brusc un sunet îndepărtat,
dinspre sud-vest. Am ascultat, mirându-mă,
Ca pe ea se strecura: la început un oftat blând,
Ca un duh care trece; apoi s-a umflat
În vuietul valurilor mari care lovesc
Avangarda spartă a stâncii: furia
Tigrilor negri ca furtună în noaptea uluit
Printre şacalii vântului şi ploii.
A izbucnit pe clopotul agățat și a pus
pandantivele de argint să clănțuie. Părea
Un marș înăbușit al soldaților grăbiți,
grăbit spre atacul de noapte cu gurile înfundate,
Când nu se aude poruncă, doar vagabondul
omului și al cailor înainte. „Băiete”, am spus,
„ce sunet este acesta? Du-te și vezi.” Băiatul meu,
întorcându-se, a răspuns: „Doamne! luna și toate
stelele ei strălucesc frumos; râul de argint se întinde
pe cer. Niciun sunet al omului nu se aude în afară;
„Nu este decât o șoaptă a copacilor.” "Vai!"
Am strigat, „atunci toamna a venit acum.
„Așa vine, băiete, că vine Toamna,
toamna rece, Nemiloasă, a zgârieturii și a negurii,
Toamna, anotimpul cerului fără nori,
Toamna, a exploziilor mușcătoare, vremea năpastei
Și a pustiirii; urmând frigul
Agitarea dezastrului, cu un strigăt sare
Peste noi. Toată spectaculozitatea superbă
a verdelui este schimbată. Tot frunzișul mândru
al pădurilor cu creastă este tuns și se zboară
sub lama de gheață. Căci aceasta este Toamna,
călăul-șef al Naturii. Este nevoie
de întunericul drept simbol. Se presupune
temperamentul oțelului dovedit. Simbolul său este
O sabie ascuțită. Dialogul răzbunător, călărește
pe o atmosferă de moarte. Așa cum primăvara,
Mamă a nașterii multicolore, naște
lumea tânără ușoară, așa toamna drenează
nectarul maturității lumii.
Și trist ceasul când toate lucrurile coapte trebuie să treacă,
Căci dulceața și decăderea sunt dintr-o singură tulpină,
Și dulceața se răzvrătește mereu până la putrezire.
Totuși, ce folosește? Copacii vor cădea
în timpul lor. Mâhnirea nu poate împiedica
plantele să se estompeze. Stau! încă există omul –
Omul, cel mai dumnezeiesc dintre toate, a cărui inimă
a cunoscut naufragiul a o mie de nădejde,
Care poartă o sută de tragedii încrețite
Pe pergamentul frunții, al cărui suflet
S-au căptușit și s-au intercalat griji ciudate, până
sub povara vieții, eul său cel mai adânc.
Îngenunchează. Și mai iute încă caută decăderea
Când bâjbâie după neatins
sau îndurerează continente necunoscute.
Apoi vin zăpezile timpului. Nu sunt datorate?
Este omul neclintit că ar trebui să reziste mai mult
decât uriașii din Grove? Și totuși, la urma urmei,
Cine este cel care îi distruge puterea, în afară de omul singur?
Spune-mi, băiete, cu ce drept închipuit
își acuză Omul explozia de toamnă? Băiatul meu
a adormit și a răspuns că nu. Greierul a dat Singurul
răspuns cântecului meu al morții.

L. Cranmer-Byng

Mesnevi

Dacă ar fi înzestrat mijloacele de existență prin cunoaștere,
Nimeni nu ar fi mai sărac decât mulțimea fără creier;
Cu toate acestea, averea nebunului dă premiul
și nu lasă decât teme de mirare celor înțelepți.

Norocul bogăției nu depinde de pricepere,
Ci numai de ajutorul voinței Cerului:
Așa s-a întâmplat de când a început lumea —
Maimuța fără minte îl depășește pe omul învățat;
Un poet moare de foame, durere și frig;
Un nebun printre ruine găsește aur.

 

L. Cranmer-Byng

Ploaia

izbea din toate părțile

înverșunată

fără semne de oprire

câțiva pescari de cuvinte

se încumetau la jocuri de noroc

într-o paciență desăvârșită

transpuși într-o altă lume

înghesuită

pe un drum fără întoarcere

așteptau parada soarelui

Elisabeta Gîlcescu

30 Iunie 2013

În prea multe cuvinte

Există ceva aici despre noi toți
sau în noi toți –
ceva neîntrerupt

cu noi
fără noi

când viața lovește
un cuib de păsărele
sau plasa plăpândă
a păianjenului

ziua de mâine
vine oricum

Eli Gîlcescu

29 Iunie 2024, Toronto

Obsesii

Mă tem de ceea ce ar putea fi

între noi

totul e trist în tăceri

ascunzând frigul nopții

când liniștea doare

lovind fără milă

alte lumi vor urma

când totul nimic

închid ochii

ascult inimi

nu de ieri-alaltăieri

fără răgaz

ca un ritual

câtă putere mai au

cât mai pot schimba

și zborul

și florile...

inima mea

 

Elisabeta Gîlcescu

27-28 Iunie, Toronto

Revelații 77 Vremuri reci

 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Trei poeme noi 

Postarea anterioară, amintirile lui Emil Belu, a fost canadiană. Rămînem în acelați spațiu cu noile poeme ale Elisabetei Gîlcescu din cel de-al șaselea volum, în curs de definitivare. Am citit suficient din volum ca să-mi pot da seama că va fi unul foarte bun și foarte interesant. Aștept prin urmare apariția cărții Revelații 77 Vremuri reci… Lectură plăcută! (Liviu Antonesei)

Cui să cer daune

deșteptându-mă

într-un timp indefinit

picioarele mi s-au cam muiat

de parcă

în alte lumi

numele meu nu mai are loc

nici pentru semnul crucii

Elisabeta Gîlcescu