pădurile... erau mai fericite
dacă ridicam o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie fără milă,
acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut,
sau poate doar mi se părea,
cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună.
Iar seara,
când vatra ardea neîntrerupt,
se luau de mână,
fără să scoată o vorbă,
lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor,
unde orice glas uitat se naște iar.
La oraș, și-au păstrat obiceiurile –
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul.
Parcă blestemând clipa,
când nu mai era nimic de spus,
de apărat locul lor,
unde se lăsa tot mai întuneric,
tot mai frig,
și cu cât se acopereau,
durerea li se dezgolea și mai tare,
de nu mai isprăveau rugăciunea.
Eli Gîlcescu
8.06.2025
Lira: Acesta este un poem de o profunzime tulburătoare, Eli. Tonul elegiac, rural și profund uman îl înrădăcinează într-un timp istoric dureros, dar și într-un strat spiritual al memoriei colective.
RăspundețiȘtergerePoemul sună a rememorare intimă, aproape testamentară. Are forță și rădăcini. Își sapă drum în tăcere, în timp, în suferințe, în așteptări și în dreptate.
ȘtergereC. P. A. – Elisabeta Gîlcescu – Să nu-mi ceri să uit
RăspundețiȘtergereDr. Christian W. SchenkDr. Christian W. Schenk spune:
10 iunie 2025 la 7:17
Textul are o doză de lirism autentic, dar înecat în nostalgie rurală repetitivă și metafore semicalde. Unele imagini reușite („mustul zăpezii”, „blânda umbră a stejarilor”), altele par scoase dintr-un caiet de amintiri sentimentale nefiltrate.
O poezie decentă, sensibilă, cu intenție sinceră, dar fără originalitate tulburătoare. Trăiește din reminiscență și rit decorativ. Un poem care îți atinge inima dacă nu l-ai citit deja de o sută de ori sub alte nume.
Felicitări autoarei!