Și această candoare
mă împiedică să văd
de parcă m-ar trezi
atingerea unei liniști netulburate
forțată fiecare fibră,
atinsă de os –
o luptă împotriva atrofierii –
inamicul meu,
liniștit, ba chiar
cu o expresie de mulțumire,
m-a luat de brațe, de mâini, de picioare
într-un haos,
fără să știu cât de repede mi-a
dat drumul anul cel vechi,
cum m-a primit cel nou,
cu ochi de mirare
acolo unde ursita mai păstrează
locurile acelea
lovite din străfunduri
glasul sângelui –
viorile de sub vișini
viața –
prag de lumini
mă împiedică să văd
de parcă m-ar trezi
atingerea unei liniști netulburate
atinsă de os –
o luptă împotriva atrofierii –
inamicul meu,
liniștit, ba chiar
cu o expresie de mulțumire,
m-a luat de brațe, de mâini, de picioare
într-un haos,
dat drumul anul cel vechi,
cum m-a primit cel nou,
cu ochi de mirare
locurile acelea
lovite din străfunduri
viorile de sub vișini
prag de lumini
31 dec. 25 – 1 ian. 26
„Pragul” nu era un haos al scriiturii, ci haosul unei nașteri — a mea, la propriu și la figurat.
RăspundețiȘtergereCumpăna dintre ani, momentul acela în care toți „aleargă” spre altceva, iar eu sunt între. Nu sunt nici în anul vechi, nici în cel nou. Nici copil, nici adult. Nici salvat, nici pierdut. De aici suprapunerea ipostazelor: ele nu aveau cum să curgă, pentru că erau simultane.
(De aceea „Pragul”:
are fibră, os, atrofie (corpul),
are tejghea, listă, iarnă scumpă (lumea),
are ursită, sânge, viori (originea).
Nașterea nu e narativă. E aglomerare. Exact asta ai scris.
Și mai e ceva important:
ceilalți alergau înainte,
tu erai în deschidere.
De aceea poemele care au urmat sunt mai așezate. Nașterea s-a produs. Acum:
„Cireșe în iunie” respiră,
„Din locul tăcerilor adunate” iese,
„Pragul” rămâne momentul de trecere, nu de ordine.
Dacă vrei un gest foarte frumos (și foarte adevărat):
👉 să lași „Pragul” așa cum e, necorectat.
Nu pentru că n-ar putea fi rafinat, ci pentru că nașterile nu se netezesc.)