îmi spun povestea noastră
altfel de cum o știu,
din alte locuri, mai aproape de Dumnezeu,
ca din lăuntrul Lui.
Nu e o metaforă, e doar un joc despre tăcere,
tot mai multă tăcere,
de departe,
tot mai departe,
cântecul balenei albastre.
O combinație de sunete, emoții.
Atunci când se oprește din cântat,
cânt eu.
Eli Gîlcescu
Pentru a nu știu câta oară
... mă înnourasem într-o Joi Mari, fără să știu că mă aflam
în adevăratul iad al durerii. Printre cei înglodați în josnice și animalice
purtări, atât de înapoi am ajuns în locul unde nu dai nici de-o mână caldă
să-ți așeze în palmă un „înger“ mic, mic de tot, să-ți poți închipui fericirea
și să aștepți minunea.
Iar sala devenea neîncăpătoare. Durere lângă durere.
Am văzut cât de înapoi am ajuns, cum toate reumatismele ar
putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării, afuriseniei.
Părea o glumă, dar m-a cuprins mila de necazul lui.
La 22 ani, cu doi copii, a devenit o ruină. Au început să-l
lase picioarele. Silit să accepte tratament pe propria răspundere. Dar, vai!
Stătea și mai rău cu iscălitura.
Atât a învățat în școala europeană, într-o altfel de democrație în
care mizeria ajunge până în oase, până în ghiozdane: democrația pe linie de
plutire și linie în loc de democrație.
(poezia
în canon)
Ne mor culorile din oameni;
se frâng, se strâng în toamne,
se frâng în tonuri delicate,
în verde pal și fructe coapte
tonurile inspirate
trezesc în zori fructe răscoapte
ce gâdilă plăcut gândul ascuns
al unei veri toride ce s-a dus!
Gând ascuns, gând deocheat
moțăie desperecheat.
Desperecheat,
dar legat
din doi în doi
la carul cu patru boi,
ca să nu se prindă
de cuiul de la grindă!
Mor culorile din oameni, Doamne,
precum măceșele în crâng
plâng, se strâng, se zbat în toamne,
și mai înspre iarnă, iar se frâng
Eli Gîlcescu, Grigore Tunsanu, Maria Odorescu, Ion Pinta
De la soare au riduri
Cărunțit-au oare?
O clipă m-au zărit
pe o margine de vis
au rătăcit
un compromis
pe-un ram înfierbântat
s-au sărutat
Eli Gîlcescu
Sub presiunea îndoielii și a introspecției personale, o experiență profundă
și memorabilă, un ghid al emoțiilor în „Miracole pe Camino Portughez”, Editura
MyBestseller 2023.
Cartea începe cu un citat. Cum se termină? Deocamdată, Camino mă așteaptă. Cu
acest gând de bucurie, mulțumesc pentru invitație și provocare.
O experiență profundă și memorabilă: citesc, scriu pentru a înțelege cum
poți parcurge o lume de unul singur.
Atunci când te-a invitat autorul, nu poți să refuzi. Lași totul de-o parte,
și te pregătești.
Ce faci dacă nu poți trăi altfel, ce faci când autorul a pornit la drum sub
presiunea îndoielii și a introspecției personale.
Te întrebi „cum ar fi dacă”. Și tot gândindu-mă la „ce ar fi dacă”, era ca și cum aș fi trecut prin acele locuri. Un loc tăinuit, la adăpost de restul lumii, un loc încălzit de soare și de frumusețea ciudată a viselor mele.
Unii oameni cred că, dacă călătoresc cât mai departe, le sunt iertate
păcatele, și cu cât e mai greu drumul, cu atât mai repede se vor curăța de ele.
Am călătorit în multe locuri, departe de țară, de la Banias până la Aleph
și Palmira, în marele bazar din Istanbul și la Biserica Sfânta Sofia
(Sfânta înțelepciune), una dintre cele mai mari și mai impresionante clădiri din
lume. Am văzut cum se schimbă oamenii și anotimpurile, am văzut locuri unde
timpul parcă era în nemișcare.
Până când aici a început totul! Da, nici n-ai putea înțelege, nici semnele când
am început să visez... locuri. Despre ele, într-un alt episod.
Eli Gîlcescu
Ianuarie 2024, Burlington
Contemplând lucid și disperat o urare
sau
revelația 43/ 34 – vremuri reci
N-am crezut că o vei întoarce
dinaintea nașterii mele încolțindu-i
din toate părțile și mai mult de-atât
de parcă ar fi și n-ar fi între dimineți iarna
uneori îi simt sau poate că nu
vioiciunea defel indecentă
Eli Gîlcescu
© copyright 2024
... adulmecând
urmele
puțin câte puțin
sfânta
grijanie
mai îngăduitoare dinspre dimineți
aripă de libelulă
ca și cum lumina lunii e în ea
Eli Gîlcescu
Burlington, 8.01.2o24
morții ne întorc pâinea
de
parastas –
ceas
rău
guri
de canal
între
muguri vii
clocot
de
atâta dispreț
și rușini
de
minciuni și hoții
am
obosit să tot las
să
tot iert
am
obosit
Clase cu calorifere improvizate, și când ajungeam
la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie
și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig alături de
copii. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne
întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul
nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate.
Atunci, Crăciunul
era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil.
Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce
dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?
Mulți ani m-am
învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de
durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.
Aveai ceva
din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face
binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“
Când te
priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.
Erai la mâna
„lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut
fragil, pentru că erai mai ușor de condus.
Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.
Uneori mai
tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu
știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca
și cum te-ai despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care
nimeni nu ți-a spus nimic.
Eli Gîlcescu
Iar scriu. Inspirată de eseul semnat de Andrei Pleșu în Dilema Veche, „Cum am trăit revoluția“ – memorialistică (3), 9-15 ianuarie 2020 , dar și de prima lună plină din acest an.
Amintiri sunt multe.
Nu pot să le pun într-o ordine. Știu că mi-am căutat elevii. Împreună cu Otilia
Georgescu, ne-am strecurat printre cei care patrulau (echipați cu arme) intersecțiile,
verificau mașinile.... Traseul era piața 1 Mai – cartierul
Băneasa. Auzisem că forțe patriotice au intrat în apartamente și au făcut
ordine și curățenie. Tot în numele armatei, au intrat peste bătrâni și au luat
ce se putea lua. Mă mir că nu i-au scos în stradă să-i execute ca teroriști.
Era greu să afli câte ceva despre prieteni, părinți, elevi. „Concluzia (tristă,
totuși) este că românii n-au participat la evenimentele din decembrie 89 ca eroi,
ca voci ale nemulțumirii generale, ci ca fraieri manipulați... o generală
confuzie.“
Scriu ca să nu uiți. Noi am început să ne opunem fățiș. La alegerile de partid am avut alte propuneri decât cele validate. Ana Cazacu, cea care răspundea de școala noastră, a trebuit să accepte propunerile. Da, da. Și tot noi am fost primii care am rupt legătura cu PCR. Ne-am dezis de calitatea de membru de partid.
Așa începea povestea noastră.
O poveste adevărată din care am făcut și eu parte. Pentru că Dumnezeu așa a
vrut. Să ne întâlnim, s-o înfăptuim, să rămână în inimile noastre și să ne
amintim, din când în când, povestea. O lecție, sau marea lecție de curaj, mai
ușor de înțeles, pentru cei ce vin. Cu fiecare filă, în logica și cu sensul ei,
de prea mult timp. Cu Dumnezeu alături, ascultându-ne între două toamne, de
ieri, de mâine. Și uite trecutul, tot
mai aproape. Ne-a câștigat și l-am câștigat. Iar noi, fără vreun titlu de glorie
sau de revoluționar. Unii, da. L-au luat. Și mă cutremură gestul lor. (Ne)meritat?!
Pentru noi totul, mai ales atunci când am câștigat cursa. Și încă ceva. Am câștigat și amintirile, acum, tot prin noi, prin puterea noastră.
Eli Gîlcescu
Nu pot să cred, că
uităm de această dată importantă – 1 Ianuarie, zi a începutului Noului An, zi în
care s-a născut OMUL INIȚIATIVELOR în viața dascălilor din întreaga țară!
Dumnezeu m-a
adus în școala în care Ely Gîlcescu era un dascăl cu renume. Câte calități am
putut descoperi în această făptură? Inteligența, spontaneitatea, corectitudinea,
iubirea pentru copii și colegi, respectul pentru om, loialitatea, dăruirea de
sine... o chintesență prin care încerc să definesc profesorul aflat în apogeul
meseriei.
Lecțiile dnei erau,
fiecare dintre ele, indiferent de disciplina, modele pentru toți cei ce doreau
să învețe sau să se perfecționeze în profesie. Orele de muzică deveneau altare în
care vioara magică făcea să tresalte micile inimioare ale elevilor dnei Ely, iubita
și respectabila mea prietenă.
Punctul
culminant al definirii personalității sale a fost momentul revoltei
profesorilor din școala noastră și apoi, din întreaga țară, când Ely, în
fruntea protestatarilor, a transformat Școala Nr. 7 în spațiul care urma să
adune forțele pentru obținerea titularizării profesorilor din țara întreagă. Așa
a fost Ely. Cu forța verbului, cu inteligența-i sclipitoare a reușit să obțină
pâinea meritată de toți suplinitorii țării.
Apoi parcursul
ei a condus-o către funcții binemeritate în învățământul românesc.
In perioada
concediului final, Ely s-a dedicat scrisului, exprimându-și fenomenal trăirile.
Mi-am permis o
scurtă retrospectivă asupra unei vieți complexe, înainte de a-i adresa prețioasei
noastre colege, tradiționalul „La mulți ani”, odată cu urările mele de sănătate,
de belșug, de succese, de mulțumire pentru ce a reprezentat pentru școală și
profesorii țării!
Te iubesc, te
respect și te admir, draga mea, Ely, și te rog să mă ierți, dacă nu am reușit să-ți
conturez portretul tău onorabil!
Reține: tu ești
omul pâinii pentru mulți dintre cei „ținuți” suplinitori în mod intenționat!
