vineri, 17 mai 2019

Ploaia de vineri


Și cerurile au început să se golească
sub aceleași ferestre închise,
ca un cântec monoton de suferință de departe.

Uneori nu dorm,
cu toate că s-a făcut demult vremea de culcare.
Ascultam cerurile. Ursuze. Lugubre.
Și aerul neobișnuit de cald al nopții îl simțeam tot mai umed.

Câinii se înghesuiau pe la uși.
Mă priveau cu tristețe, n-are importanță cât,
doar corcituri de animale cu om. Creaturile Lui.
Și întâmplarea și numai întâmplarea,
grădina, o mare de apă, și strigătul ploii
ca un blestem cu tunete, fulgere și mașini de pompieri.

Acolo în adâncul liniștit, Dumnezeu,
la cumpăna fântânii,
cu o altă suferință și muzica de orgă a unor mătăni,
mă căuta.


Eli Gîlcescu
           
17 mai 2019

miercuri, 15 mai 2019

Bucurii de miercuri


Cum să nu mi se umple inima de bucurie, auzind un „te iubesc“ din inima cuiva drag (I). A urmat altul, ca un ecou, la fel de neașteptat, la fel de drag (M). Al treilea a venit în armonie cu primele, de la (A).
Ei, ajunge, mi-am spus. E ziua iubirii? Altfel îmi închipui cine știe ce!
Vă las pe voi să vă imaginați cum mi-am umplut golul preaplin al acestei zile, lângă lămâița înflorită, să mă bucur de acest răsfăț de iubire din inima generoasă și necondiționată a prieteniei.
Azi-ul lor nu a fost despre prețul unei iubiri.
Poate despre ceva mai mult.
Despre un altfel de dor... de MAI.


Eli Gîlcescu

Un cântec ascuns sau o durere


Un sentiment bizar, acolo în lumea umbrelor, un dor ascuns, un cântec de dragoste care să-mi amintească cum a trecut zi după zi, mai ales cum aceleași gânduri mai par a fi, și nu-s, după potop, nimic, nimic.
Nicicând n-am fost atât de aproape unul de celălalt. Ți-am simțit respirația, atât de intens, mai ceva decât la prima întâlnire. Mă temeam că o să pleci iar. Era o teamă dulce, învăluitoare. Conta fiecare atingere, fiecare sărut, așa cum orice contează la o anumită vârstă: fiecare dar, fiecare amintire, chiar și o zi cu tornadă sau o zi în care fluturele casei venea cu apă dulce pentru tine. Îmi spuneai aceeași poveste, uneori mai neprietenoasă. Impresionată de zbuciumul ei, dezmorțindu-i metafora înfierbântată din inimă cu un vers.
Ceva mă tragea în jos. Tot mai jos, spre lumină. Auzeam țipete tot mai puternice, ca în nopțile din iad, acaparată de sindromul „Baba Cloanța“. Nu puteam să-l opresc. Încercam să-mi găsesc puțină fericire, să mă simt în siguranță, singură, la idele unui mai ploios, dar nu și în inima mea. Închideam ochii, visând ceva ce numai Dumnezeu putea să asculte, fără să mă tem.

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 11 mai 2019

Un joc sau o altă poveste



... să pot uita de vântul ăsta nesuferit.

Ciudat, mi-ai spus, cu inocență,
pornind chiar de la o declarație ontologică,
am devenit un fel de iubitoare de povești 
în care toate lucrurile bune sunt doar la început.
De aceea nu pot pricepe sfârșitul.

Pe Transalpina, un viscol teribil,
și deszăpezirea îmi dă un fior de neliniște,
fără apărare,
zâmbesc din ce în ce mai rar
când mă întrebi de ce mai sunt pe aici.

Mereu există un motiv să văd orașul cu alți ochi,
și nu e rău, doar ceea ce trebuie să văd,
nu mai mult, 
fără să fiu prinsă într-o coniețuire silnică.

De n-ar fi așa, nici povestea n-ar fi,
nicidecum la voia întâmplării.

 Eli Gîlcescu

miercuri, 8 mai 2019

Sub masca derizorie


Uneori nu știu de unde să încep povestea
ca o prevestire, nimic încrezător,
îmi tot spun
că omul nu-și leapădă câinele din bătătură, prea ușor,
nici cuiburile nu cad din copaci, la întâmplare,
nici fluturele cap-de-mort, lângă liliacul de lângă gard.

Fără să fie poveste despre fluturi și câini,
doar senzația că pot exista, fie și unui dezastru,
pe un gazon cu flori exotice, unde coropișnițele și 
păsările cerului huzuresc peste tot.

În dimineața aceasta, totul arată altfel,
dintr-odată, s-a făcut mai frig.
La început, credeam că frigul vine din mine,
din ce în ce mai frig,
cu zăpadă pe Transalpina și vânt tot mai greu de potolit.

Nici ploaia nu știe când să se oprească,
dacă e s-o țină în ritmul ăsta,
din povestea pe care n-am știut s-o încep,
acum, s-o opresc, privind crengile de nuc,
mlădioase și jucăușe, legănate de vânt, fără întrerupere,
de data asta, sub masca derizorie, știind că mă trec fiori,
ori de câte ori îl priveam cum, pentru propria plăcere,
se prostitua, neîmpărțind câștigul cu nimeni.

Curând-curând o să se dea pe brazdă.
Până una-alta, la noapte, are de înfruntat cele trei grade
promise de meteorologi.

Eli Gîlcescu

luni, 6 mai 2019

Întrebări


Din pom de mai răsar
un cer hrănit de păsări
lacrimi
noi furtuni deodată

Auzi cum ard
de atâtea patimi

Se zguduie de ploaie
iar scâncesc
și simt ce simte ea
dar cine s-o audă?

Te întreb de unde vine?...
sau vorbește-mi despre tine.

Eli Gîlcescu

joi, 2 mai 2019

Pentru când o stingere, un sfârșit

Nu ți-am scris numele pe cruce
pentru a nu risipi ultima suflare caldă
ar fi ca și cum ți-ar aduna caznele,
iar și iar, într-o mângâiere, să le liniștească,
să le vadă Dumnezeu mai întâi.

Pentru toate sunt destule cruci,
destule nume și destule rugăciuni
de parcă s-ar fi întors tinerețile
prin vacarmul unei lumi
unde nici ploaia nu e mai blândă.

Doar curăță nucul de uscături,
de sus până jos,
și nimeni nu înțelege întunericul ca o lumină
când cineva îl îmbrățișează strâns, 
strâns de tot,
și va auzi păsările cum cântă

până se lasă liniștea,
o liniște mare, care cuprinde tot,
până totul se destramă,
se stinge.

Eli Gîlcescu