Ce-i scris să vină, va veni

Când nu mai înțelegi nimic din ce se petrece în jurul tău,

trebuie să pleci.

Sau să taci pentru totdeauna.

Eli Gîlcescu

Dumnezeu cu... mila

Uneori trebuie să taci ca să auzi ploaia.

Când nu mai plouă, pământul se umple de mușuroaie de furnici și de cârtițe.

Doar câinii adulmecă o naștere, o moarte.

Încearcă să nu fugă de ce se întâmplă celor buni.

Eli Gîlcescu

Ploaia de vineri

Și cerurile încep să se golească

sub aceleași ferestre închise,

ca un cântec monoton de suferință de departe.

Uneori nu dorm,

cu toate că s-a făcut demult vremea de culcare.

Ascult cerurile. Ursuze. Lugubre.

Și aerul neobișnuit de cald al nopții.
Tot mai umed.

Câinii se înghesuie pe la uși.

Mă privesc cu tristețe, n-are importanță cât,

doar corcituri de animale cu om. Creaturile Lui.

Și întâmplarea și numai întâmplarea,

grădina, o mare de apă, în strigătul ploii

ca un blestem cu tunete, fulgere și mașini de pompieri.

Acolo în adâncul liniștit, Dumnezeu,

la cumpăna fântânii,

cu o altă suferință și muzica de orgă a unor mătăni,

mă caută.

Eli Gîlcescu

           

17 mai 2019

Bucurii de miercuri

Cum să nu mi se umple inima de bucurie, auzind un „te iubesc“ din inima cuiva drag (I). A urmat altul, ca un ecou, la fel de neașteptat, la fel de drag (M). Al treilea a venit în armonie cu primele, de la (A).

Ei, ajunge, mi-am spus. E ziua iubirii? Altfel îmi închipui cine știe ce!

Vă las pe voi să vă imaginați cum mi-am umplut golul preaplin al acestei zile, lângă lămâița înflorită, să mă bucur de acest răsfăț de iubire din inima generoasă și necondiționată a prieteniei.

Azi-ul lor nu a fost despre prețul unei iubiri.

Poate despre ceva mai mult.

Despre un altfel de dor... de MAI.

Eli Gîlcescu

Un cântec ascuns sau o durere

Un sentiment bizar, acolo în lumea umbrelor, un dor ascuns, un cântec de dragoste care să-mi amintească cum a trecut zi după zi, mai ales cum aceleași gânduri mai par a fi, și nu-s, după potop, nimic, nimic.

Nicicând n-am fost atât de aproape unul de celălalt. Ți-am simțit respirația, atât de intens, mai ceva decât la prima întâlnire. Mă temeam că o să pleci iar. Era o teamă dulce, învăluitoare. Conta fiecare atingere, fiecare sărut, așa cum orice contează la o anumită vârstă: fiecare dar, fiecare amintire, chiar și o zi cu tornadă sau o zi în care fluturele casei venea cu apă dulce pentru tine. Îmi spuneai aceeași poveste, uneori mai neprietenoasă. Impresionată de zbuciumul ei, dezmorțindu-i metafora înfierbântată din inimă cu un vers.

Ceva mă tragea în jos. Tot mai jos, spre lumină. Auzeam țipete tot mai puternice, ca în nopțile din iad, acaparată de sindromul „Baba Cloanța“. Nu puteam să-l opresc. Încercam să-mi găsesc puțină fericire, să mă simt în siguranță, singură, la idele unui mai ploios, dar nu și în inima mea. Închideam ochii, visând ceva ce numai Dumnezeu putea să asculte, fără să mă tem.

Eli Gîlcescu

Un joc sau o altă poveste

... să pot uita de vântul ăsta nesuferit.

Ciudat, mi-ai spus, cu inocență,

pornind chiar de la o declarație ontologică,

am devenit un fel de iubitoare de povești 

în care toate lucrurile bune sunt doar la început.

De aceea nu pot pricepe sfârșitul.

Pe Transalpina, un viscol teribil,

și deszăpezirea îmi dă un fior de neliniște,

fără apărare,

zâmbesc din ce în ce mai rar

când mă întrebi de ce mai sunt pe aici.

Mereu există un motiv să văd orașul cu alți ochi,

și nu e rău, doar ceea ce trebuie să văd,

nu mai mult, 
fără să fiu prinsă într-o coniețuire silnică.

De n-ar fi așa, nici povestea n-ar fi,

nicidecum la voia întâmplării.

 Eli Gîlcescu

Sub masca derizorie

Uneori nu știu de unde să încep povestea

ca o prevestire, nimic încrezător,

îmi tot spun

că omul nu-și leapădă câinele din bătătură, prea ușor,

nici cuiburile nu cad din copaci, la întâmplare,

nici fluturele cap-de-mort, lângă liliacul de lângă gard.

Fără să fie poveste despre fluturi și câini,

doar senzația că pot exista, fie și unui dezastru,

pe un gazon cu flori exotice, unde coropișnițele și 

păsările cerului huzuresc peste tot.

În dimineața aceasta, totul arată altfel,

dintr-odată, s-a făcut mai frig.

La început, credeam că frigul vine din mine,

din ce în ce mai frig,

cu zăpadă pe Transalpina și vânt tot mai greu de potolit.

Nici ploaia nu știe când să se oprească,

dacă e s-o țină în ritmul ăsta,

din povestea pe care n-am știut s-o încep,

acum, s-o opresc, privind crengile de nuc,

mlădioase și jucăușe, legănate de vânt, fără întrerupere,

de data asta, sub masca derizorie, știind că mă trec fiori,

ori de câte ori îl privesc cum, pentru propria plăcere,

se prostituează, neîmpărțind câștigul cu nimeni.

Curând-curând o să se dea pe brazdă.

Până una-alta, la noapte, are de înfruntat cele trei grade

promise de meteorologi.

Eli Gîlcescu

Întrebări

Din pom de mai răsar

un cer hrănit de păsări

lacrimi

noi furtuni deodată

Auzi cum ard

de atâtea patimi

Se zguduie de ploaie

iar scâncesc

și simt ce simte ea

dar cine s-o audă?

Te întreb de unde vine?...

sau vorbește-mi despre tine.

Eli Gîlcescu

Pentru când o stingere, un sfârșit

Nu ți-am scris numele pe cruce

pentru a nu risipi ultima suflare caldă

ar fi ca și cum ți-ar aduna caznele,

iar și iar, într-o mângâiere, să le liniștească,

să le vadă Dumnezeu mai întâi.

Pentru toate sunt destule cruci,

destule nume și destule rugăciuni

de parcă s-ar fi întors tinerețile

prin vacarmul unei lumi

unde nici ploaia nu e mai blândă.

Doar curăță nucul de uscături,

de sus până jos,

și nimeni nu înțelege întunericul ca o lumină

când cineva îl îmbrățișează strâns, 
strâns de tot,
și va auzi păsările cum cântă

până se lasă liniștea,

o liniște mare, care cuprinde tot,
până totul se destramă,
se stinge.

Eli Gîlcescu