Mi-e teamă să te strecor în gura leilor, să nu te devoreze. Eu pot suporta, dar tu eşti tânără şi scrii minunat şi nu aş vrea ca cineva să te rănească, să te alunge cu pietre... Azi, am fost fericită pentru că darul tău m-a întors în copilărie. Ai scris o poezie atât de cuminte, mai lipsea joaca în nisip... Mi-ai aşternut anii cei mai cuminţi la picioare. Mă mişc cu teama de a nu le tulbura somnul. Dar tu ai reuşit să mă porţi pe cărările amintirilor. Şi sunt fericită că încă le mai recunosc. Acestea sunt minunile de pe pământ, oamenii care-ţi intră în casa sufletului şi te copleşesc cu poveştile de odinioară.
„Eu te văd, de aceea am şi scris aşa. Mă uit la tine, pentru că îmi place ce văd.”
Sunt mereu cu un pas înaintea timpului, de teama de a nu mi-o lua el înainte. Mi-a dat câteva semne de nesupunere şi de atunci, am hotărât să nu mai fiu singură. Colind pe la uşi necunoscute, care se deschid, îmbrăţisându-mi gândul. Iar tu, fiinţă nostalgică, cu un aer subtil, eşti vie şi mă faci şi pe mine să fiu aşa. Trebuie să ştiu cu cine îţi împarţi viaţa, că deja sunt atâtea doruri în ulciorul tău, iar cel mai mare, necuprins, care nu-ţi dă pace, parcă ar veni din altă lume, poate mai blândă şi mai bună, o lume a blajinilor, am dreptate?
„Hai, să-ţi spun, chiar de arăt aşa, nu mai sunt tânără. Am intrat în 52 de ani, am doi copii mari şi nepoţel de la fata mea; băiatul are 30 de ani...”
Doamne, şi m-ai lăsat să cred că eşti cu păpuşile, dar tu eşti măreaţă, eşti minunată. De ce te-ai ascuns de mine, de toţi... Şi câte împliniri, câte invidii ai fi putut stârni, eşti pe un drum bine bătătorit.
Bravo, fată dragă. Eu te văd tânără, te ştiu aşa şi îţi voi scrie mereu, gândind ce prietenă talentată am, şi minunată. Mă bucur de anii tăi, că într-un fel, nu mai suntem atât de departe una de cealaltă. Vei fi sora mea mai mică şi împreună vom călători poetic, vom povesti şi o să scriem o carte, va fi ca un dans al lebedelor, ultimul dans, poate că cel mai frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu