PICTÂND FEMEIA

Ţesută e iubirea din borangicul pur

Şi-n ea nemărginirea şi liniştea de-azur,

Dar când firul vieţii ajunge la poet,

Ţesătura-o face aspră şi n-am cum s-o îndrept.

Şi poate că-i de vină neonul cel difuz

Sau madona pală, ce-l face mai confuz,

Se gudură galeş, printre mătăsuri şi nurci,

În loc să spoiască panouri şi sfintele cruci.

Şi nici poezia n-avea cum s-o scrie,

Dacă nu era femeia, chiar cuprins de silă,

Atât de râvnită, cu doruri o mie,

Pe el l-a lăsat rece, chiar i s-a făcut milă

De femeia fără cap şi scrupul,

Ce mai, o răutate de femelă,

Cu mintea aiurea ca un crepuscul,

Ce a sedus bărbatul şi l-a umplut de silă,

Încât i se apleacă şi culorile îl mint,

Când vrea s-o picteze toată,

Ea îşi arată faţa gingaşă, viciile o dezmint.

El o vrea, înadins, căzută-n mocirlă, fără privire

Dezbrăcată, fără priviri tandre,

Iar din trupu-i ca de ceară îngheţată,

Să-şi clădească o mănăstire, poate vreodată.

Acolo-şi va găsi sfărşitul, cu ochii în ceaţă,

Fără femeia de casă, ce-o căuta odată.

Du-te la mănăstire, să te lecuieşti.

De atâta silă, o să boleşti

Prin spitale, să-ţi găseşti leacul

Sau să cauţi fata cu ghiocul.

În cripta veşnică, să-ţi rămâie mâna,

Că prea te-ai luat de ea, în loc s-o faci stăpâna

Visurilor tale, tovarăşă de viaţă,

Nu s-o dezbraci de haruri, s-o decazi, pe faţă.

Blestemul ei o să te ajungă mîine,

Pe tine cel de azi, cuprins de-atâta silă,

Când n-o să ai nici măcar o vorbă de bine,

Ea te va găsi şi-i va fi, de tine, milă.

Iluzie lui s-a stins, teatrală,
La fel iubirea-i, o femeie goală
Ce-şi scutură prin veacuri decadenţa,

Motivându-şi astfel impotenţa.

Iar răutatea de femeie

Eu o ţin sub cheie,

Pe care-am zidit-o într-un perete,

Să nu aibă coşmaruri şi nici regrete,

Când s-o trezi-n dimineţi zugrăvite cu silă,

Şi-n jur numai femei omorându-l cu milă.