Dragostea-n tristeţe, mai grabnic, îmi vorbeşte,
Şi când, perfid, se-nchide, se-aştern noi bucurii
Ce strălucesc o toamnă, poate că o vară,
Ca tainica comoară ascunsă de copii.
Adulmecând, ca vulturul ce dă de pradă,
Ea simte arzimea poftelor lumeşti,
Nu ştie de iertare, nici de firea-mi slabă,
Nici de nefericirea de care mă lipseşti...
Şi pe care-o plâng cu cele părăsite,
Blestemând la lună, la mere otrăvite,
Că iluzia mea, febrilă şi bolnavă,
A ţinut o iarnă, cu doruri mistuite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu