La Gaudeamus, Vianu Mureșan a vorbit despre aceste
cărți nu doar ca despre o operă, ci ca despre o probă de viață. A amintit
durerea prin care a trecut Vasile Gogea,
curajul lui din 2008, când a cerut acces la
dosarul de urmărire al Securității.
Și a făcut un portret rar:
calități „nealterate
de nicio conjunctură, nici politică, nici ideologică, nici culturală…
și un
fler sigur pentru valoare și nonvaloare”.
Pentru mine, doar să fiu în preajma autorului – chiar și
online – este un câștig imens.
Să primesc un semn, un cuvânt, o atenție venită
dinspre un astfel de om este mai mult decât o bucurie: este un gest de respect,
o formă de recunoaștere care rămâne.
Mă bucur să-l știu aproape, între prietenii mei din C.
P. A.
Poate greșesc, poate nu — dar ascultându-l pe Vianu, am regăsit ceva din luciditatea și noblețea fratelui meu mai mare.
Și o asemănare de spirit.
Era unic – un om de stejar, născut la 21 martie.
Și-a croit singur drumul, mușcând cu toți dinții din viața pe care o iubea.
Citea enorm, colecționa cărți și manuscrise vechi, respira cultură.
Îl purta pe Mircea Eliade ca pe un totem interior.
Inteligența și rafinamentul lui erau puse în slujba
adevărului –
dar adevărul, atunci, rănea. Uneori, ucidea.
Teza lui de doctorat despre religie a stat peste un
deceniu în sertare, respinsă obsesiv.
El însă visa, zi de zi, momentul reabilitării.
Când în sfârșit a susținut-o – în fața unei comisii
strâmbe și politizate –
a erupt ca un vulcan.
A dăruit din lava acumulată toată dragostea pentru autorii lui,
îndemnându-ne să-i citim, să-i cinstim.
A fost ziua lui de glorie, ziua în care a fost pe deplin
ce era:
nimic în minus, nimic în plus –
el însuși, Iuliu Bud, fratele meu mai mare.
Eli Gîlcescu
9 dec. 2025
