Dor

Și cântecul florii

într-altfel mi se pare

într-altfel... de Florii

Eli Gîlcescu

2012-03-29

Daian Daniel: învaţă-mă să merg cu ochii

Daian Daniel: învaţă-mă să merg cu ochii: când m-am născut oamenii se stingeau pe la colţuri doar unele glezne neterminate aprindeau ziua dintr-un început în celălalt al incubatorulu...

O confesiune de excepţie

Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta de la Varatec) 

„Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine. ...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale. ...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu. ....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati. ...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta... ...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste. ...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim. ...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach? ...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar. ...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar. ...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului. ...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie." 

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Ce grele tăceri

Răstignite

pentru ultima oară

în cea mai înfrigurată noapte

ca o chemare

dincolo de întuneric

nici făgăduială

nici iubire

nimic

Eli Gîlcescu

2012-03-23

Poezia iubirii

Sărutul

Întârziat de ceaţă drumul către casă

Sărutul pe aproape ne-nconjoară

2012-03-20

Eli Gîlcescu

Locuri fără nume

„Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret.”
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă... Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea;  a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, savurând fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se mai joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a se ţine în viaţă şi, alături de ea, pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… E trist... Nu are niciun fel de curiozitate. Când îi vezi privirea goală, ochii lipsiţi de orice inteligenţă, te îngrozeşti şi te întrebi: de ce? Este într-o lume a lui, în „întuneric”, renunţând la trecut, fără speranţă viitor… Mereu debusolat. Şi în tot tabloul acesta se afla o eroină, Verginica, care avea grija de el, ca de copilul ei, pe care nu l-a avut...
Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece la cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii; viaţa ei era pentru altă viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit; a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, au cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme. Iar acest rod poate ajunge şi în mâna ta, fie eşti părinte, frate, soră… Iar cea care ţi-l oferă este femeia eroină, femeia martir, femeia care este altfel decât celelalte femei. Privindu-i chipul, încă frumos, cu trăsături delicate şi privirea senină – da, îndrăzneşti s-o priveşti continuu, cu insistenţă, ca ceva din ea să pătrundă înlăuntrul fiinţei tale, admirându-i curajul nemaiîntâlnit de a săvârşi fapte unice. Este femeia care nu se lăsa doborâtă de poveri şi care găsea popas de leac şi linişte în condeiul tocit de vreme, pentru gânduri, fiind sigură că ele vor rămâne în inimile celor care vor trece pragul umilei sale căsuţe, în liniştea asfinţitului vieţii, la chemarea insistentă a sunetului clopotelor. Şi tot acolo, o vom regăsi pe femeia care şi-a păstrat trupul şi spiritul mereu proaspete, ca dimineţile cu mirosul de iarbă tânără şi fragedă, în locuri binecuvântate de soare, pe un deal, la poalele unei păduri. Doar Ion se simte ca un animal în cuşcă, iar ochii lui mici, dar vii, îndrăznesc să caute dincolo de poarta ferecată, departe, până spre pădure, spre locuri necunoscute de el şi care, pe zi ce trece, devin tot mai îndepărtate, şi mai greu de desluşit, şi care nu vor avea niciodată nume. Mâine (25 ian. 2015), își trimite înlăcrimată „fiul“ să-și urmeze drumul.

Te aud

Te aud cum strigi

primăvara

în graiul florilor

până nu este nimic de uitat

ca și cum toate ar vrea

să-ți vorbească

acoperind grădina

cu ochii

cu plânsul viei

în alte locuri

așteptându-ne

de foarte departe

Eli Gîlcescu

Dor (de) toate

... și noaptea 
cu lună plină

mi te-a luat

Eli Gîlcescu

Spre tine

M-am trezit 

îmbălsămând lacrimi

în liniştea asfinţitului

într-un bordei

o muzică divină

și

nopţile albe

să-mi amintească 

puterea rugăciunii

printre deznădejdi

o înfierbântare necunoscută

încă o zi de iubire

Eli Gîlcescu

Optimistă

Adorm, în zori, cu roua unei flori,

Acolo, unde vraja să m-ajungă

Şi unde sunt răspunsuri la-ntrebări,

Şi noaptea e din ce în ce mai lungă.

Când slobozi, printre ierburi moi,

Netemători de mărăcinii urii,

Ne vom iubi, chiar de-or cădea ploi

Şi ne-om sorbi, cu patos, mireasma gurii

În zori, ascult cum seva freamătă-n spic,

Cea mai sublimă trudă dintre toate,

Miracol sfânt ce-mi toarnă, pic cu pic,

Mierea iubirii, măsurată în carate

Adesea, în câmpiile iubirii din gând,
Nedumerit, mă plec peste izvoare,

Să le opresc pentru o clipă, să le strâng,

Să le încălzesc în roza inimii, ce-nfloare

O, sufletu-mi trist mă-ntreabă mereu,

Când adevărul iese la lumină

Şi gându-mi amprentat, ce-atârnă greu,

Va regăsi aceeaşi noapte, dar divină

2012-03-14

Eli Gîlcescu

Scrisoare către necunoscut - V

De obicei, oamenii mor înainte de a-mi spune povestea vieţii lor. Pe lângă unii, am trecut şi m-au inspirat privindu-i; cu alţii, am stat la taifas şi le-am descoperit calităţi pe cale de dispariţie în ziua de azi; pe alţii, i-am cunoscut o clipă, printr-un simplu gest, dar care şi-a lăsat amprenta asupra întregii lor fiinţe; sunt oamenii de lângă mine, dar care stau mai mult în spatele casei, dăruindu-se, cu toată fiinţa lor, muncii pământului, oameni care-şi văd de rostul lor, arătându-şi cu greu adevărata faţă, dar când am descoperit-o, am rămas surprinsă de frumuseţea şi valoarea ei… Îmi plăcea să-i privesc, să le admir de la distanţă, când treceau prin dreptul casei mele, ţinuta elegantă şi sobră, pălăria cu miros de levănţică, să-i urmăresc multă vreme, până se pierdeau în depărtare… Se opreau din loc în loc, de taină cu câte un cunoscut, că până la urmă, distracţia era tot mai plicticoasă şi câmpul vizual devenea tot mai îngust şi mă mulţumeam cu atât de puţin, iar atenţiile simple au, de această dată, un alt preţ… Sunt gesturi care îi înalţă, care dau strălucire aurului din sufletul lor, ţinut la păstrare, departe de ochii răutăcioşi şi duşmănoşi. Sunt oameni care par fragili, cu teama de a lega o prietenie, dar i-am surprins puternici, cu o înţelepciune izvorâtă din cuvânt şi, mai ales, din faptă. Îmi par altfel, acum. Îi privesc cu alţi ochi şi mă minunez că am trăit atâta, fără să fi aflat această comoară minunată, pe lângă care am trecut grăbită şi care era atât de aproape de mine. În preajma lor, ar păli şi pietrele cele mai scumpe, tot aurul din lume, pentru că strălucirea din sufletul lor este întreţinută zi de zi, iar încrederea în faptele lor este temelia vieţii, har care trebuie împărtăşit tuturor. Să-ţi fie bine, cititorule şi nu uita o altă lecţie de viaţă: trăieşte printre oameni şi descoperă-le virtuţile.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

O altfel de rugăciune

Cer iertare:

pentru tot ce puteam să văd, dar nu am văzut;

pentru tot ce puteam să aud, dar nu am auzit;

pentru tot ce puteam să simt, dar nu am simţit;

pentru tot ce aş fi putut să înţeleg, dar nu am înţeles;

pentru toată bucuria pe care puteam s-o trăiesc, dar nu am trăit-o;

pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini, dar nu mi le-am împlinit;

pentru necunoscutul în care aş fi putut păşi, dar nu am păşit…

pentru iubire, pentru adevăr, pentru dor, pentru credinţă…

Preludiu

Sau o altfel de iubire, nemaiauzită, nemaiîntâlnită, o iubire anonimă

Eli Gîlcescu

2012-03-07

  

Iubirea

Suntem ceea ce iubim!

Nichita Stănescu

Scrisoare către necunoscut III

 Inima mea, de gheaţă, nu a fost şi nici nu va fi vreodată… Să bată în zadar? Nu. Zâmbet amestecat cu furie? Nici gând. Cum sunt pe dinafară, aşa sunt şi pe dinăuntru. Am încercat să-i fur vieţii cât mai multe clipe, lăsându-i, în schimb, averea… Dar care? Că port totul cu mine şi aşa, mă simt cel mai bine. Nu am nevoie nici de bagaje… Sunt sortate, unele la inimă, altele-s la suflet…  Mai există aura mea, ca aura fiecăruia - aura de fericire, că numai ea se arată, stârnind emoţii, pasiuni… Atunci, se poate vedea cât de liber eşti… Numai atunci, unii pot să-ţi vadă fericirea, dar fără să o poată măsura. Măsurarea se face numai cu iubire. Unele pe altele se măsoară. Nu trebuie decât să-mi ridic privirea şi am impresia că ochii sunt scăldaţi în aureola ei, devenind parte din acel univers unic, dar tulburător... Să văd lumea prin ochii iubirii, este divin. Trebuie timp, exerciţiu... Să simt că cerul este aproape, că norii mă vor legăna la noapte, că şoapte, de la stele, voi primi, că păsările vor cânta prin ochii mei... Şi e minunat… Sunt afară şi cearcănele luminii sunt atât de mari, mult prea mari pentru o zi de duminică. Se simte oboseală în simţirea ei, pustiită până-n străfundul sufletului. Mi-e teamă să nu mă molipsesc. Îmi ajung imperfecţiunile şi slăbiciunile mele, cu temeri, dar şi bogăţia din sufletul meu, până acum, nealterat. E frig. Deodată simt căldură în gerul de afară şi tihnă în pustiul din suflet. Iar zăpada mieilor îmi mângâie faţa, ca într-un ritual măreţ al învierii naturii, într-o veşnică primăvară... Iar această minunată fecioară, care s-a aşternut, dezgolită, fără o frunză care să se zbată în adierea nopţii, distantă în neprihănirea ei, mă învăluie în nemăsurata-i gingăşie şi iubire. Spre necunoscut merge şi această scrisoare, cu lecţia: fii liber.

Iar ţie, cititorule, să-ţi fie bine.

2012-03-05

Eli Gîlcescu

Vine primăvara

Nopţile sunt din ce în ce mai pustii, parcă-s bântuite de spaima zilei de mâine, sau de ruina din suflet, când nimeni nu e în stare să şteargă praful necredinţei, sau falsei iubiri. Parcă totul este în suferinţă agonică, totul e surd şi pierdut între cele două anotimpuri, care-şi revendică teritoriul şi nu pot să o facă paşnic… Totul e cuprins de singurătate, nimeni cu care să împarţi o vorbă, căruia să-i arăţi bunăvoinţă, şi tot aşa să ţi se întoarcă… Dar cine să-şi irosească ultimele puteri pe o cauză nobilă, de a face rânduială prin cămările sufletului, care sunt din ce în ce mai zăvorâte şi cufundate în întuneric. Nimeni să nu poată descifra vreun oftat aruncat pe-un raft, alt strigăt de deznădejde pus într-un borcan de suflete murate, printre mirosurile tot mai acrite ale soartei, fără un previzibil miracol… Dar unde-s toate cele de trebuinţă: dragostea, prietenia, iubirea? Unde s-au adăpostit şi prin ce minune pot fi reactivate… Sau şi-au dat mâna şi asistă la neputinţa mea, la nesupunerea mea, la netrebnicia mea, pedepsindu-mă pentru gândul de a fi de partea durerii, de a o iscodi, şi a o converti spre iubire… Ştiau că o parte din durere va rămâne în sufletul meu şi ele vor avea mult de lucru ca să cureţe totul… Dar vine primăvara…

2012-03-05

Eli Gîlcescu

Claude Debussy

Originalitatea lui C. Debussy vine din senzaţia de plutire pe care o lasă muzica sa. Ascultându-i creaţiile, ne simţim transpuşi într-o altă dimensiune a muzicii, cu acorduri poetice şi note ce dau impresia de curgere, iar de multe ori chiar aşa este; în cazul pieselor pentru pian, armoniile mâinii stângi sunt preluate de mâna dreaptă şi viceversa, într-un continuu lanţ de intervale. Preludiile şi nocturnele debussiene respiră lirismul discret, voalat şi emotiv, prin dialogul vântului de apus cu marea jucăuşă, căderea frunzelor moarte, seara înmiresmată de parfumul florilor, picăturile de ploaie ce cad peste grădini, terasa inundată de lună, urmele paşilor în zăpadă, mişcarea domoală a norilor. Muzica începe, acolo, unde cuvântul este neputincios. Muzica există pentru a exprima inefabilul. Clair de lune – coloana sonora a filmului Twilight, şi nu numai.

Eli Gîlcescu

Pe cărări oarbe

Unde-or cădea de gânduri

ploi de floarea florii

mă scufund de dor

Eli Gîlcescu

3.03.2012

CANDIDAŢII LA FERICIRE – ILEANA VULPESCU - TELETĂCEREA

Totul începe de la un simplu telefon primit de Nora  (în poveste, Televorbitoarea).

Crezând că e vorba despre o prietena a soţului, a început cu o serie de cuvinte mai puţin politicoase, uşor ironică, dar nu răutăcioasă. Avea un fel de jenă şi de vinovăţie. Credea că n-o să mai sune, dar a sunat şi a sunat mereu, învăţându-se cu telefonul, cum te înveţi cu otrava. Era sigură că la celălalt capăt al firului se află o fiinţă tânără, nefericită, cu un gol imens în suflet, ceva neîmplinit. I-a propus să facă un copil. S-a gândit că îi este greu, că nu poate să-l aibă cu bărbatul pe care-l iubeşte. Şi se tot ruga de Teletăcerea, se scuza, chiar s-a oferit să o ajute la nevoie. Teletăcerea nu se supăra şi dădea conştiincios telefonul ei mut, în fiecare seară. Ea tăcea de fiecare dată şi nicio rugăminte n-a-nduplecat-o să scoată măcar un sunet. Iar partenera ei, de la capătul celălalt al firului, îi povestea tot felul de lucruri, impresii despre cărţi, despre muzică, despre spectacole. Îi citea pagini din autorii dragi. Aveau sfertul sau jumătatea lor de ceas de intimitate şi de încântare. Televorbitoarea îi spunea lucruri pe care nu le vorbea cu nimeni. Vroia să-i facă un cadou, dar nu a fost chip s-o convingă, să vină la întâlnire. În fiecare an, când Televorbitoarea pleca în concediu, primea câte un buchet de flori de la Teletăcerea. Au trecut anii şi Televorbitoarea s-a internat pentru nişte analize. Săptămânal, ea trimitea câte un buchet de flori, la spital. Sora acesteia, primea telefoanele şi o ţinea la curent despre sănătatea Televorbitoarei. Într-o zi, Teletăcerea a primit următorul răspuns: Sora mea, Nora, a murit azi dimineaţă. M-a rugat să aştept telefonul dumitale. Ţi-a lăsat o brăţară şi o broşă, pe care trebuie, neaparat, să ţi le dau. Ţi-a scris câteva rânduri pe care m-a rugat să ţi le citesc: „Iubită Teletăcere, N-am vrut să te întristez înainte de vreme. Îţi las ceva care să-ţi amintească de mine. Îţi mulţumesc pentru fidelitate. Are să-mi fie urât pe lumea cealaltă, fără telefonul tău. Rămâi cu bine. Nora.” Glasul surorii se îneca în lacrimi. De la celălalt capăt al firului, se-auzi un hohot de plâns şi-o voce tremurândă, subţire şi copilăroasă: Doamne, Dumnezeule!

Un mărţişor pentru Nettăcerea din viaţa mea.

Eli Gîlcescu

2012-03-01

Ce bine ar fi

... când se schimbă anotimpul,

să mă trezești zâmbind ca într-o mirare

să-mi spui nimicuri.

Cum ai uitat de mine

nu îţi pot spune 

că nu ştiu.

Acum e prea târziu pentru o minune

sau poate înspre seară

răsări-va

sau în altă primăvară

când vor înflori ghioceii sub zăpadă

Eli Gîlcescu

2012-03-01