Inevitabil

Să te dușmănească 

și

să nu te poți bizui pe ea.

Eli Gîlcescu

Februarie 2024, Toronto

În antract

... când nu mai ai ce-i face, 

începi s-o peticești, 

până găsești una nouă.

Eli Gîlcescu

27 Februarie 2024, Toronto

Vremuri reci

Uneori, simt că ești aproape,

când n-am nimic

nici pentru cine trece

nopțile

fără să mă tem,

închid ochii 

un fel de fațadă

uneori, exist

există

cât mai ești, cât mai e,

cât o voi auzi,

încurcată între anotimpuri 

îmi imaginez,

mai mult decât orice,

că se întâmplă și lucruri bune.

Minuni.

Oriunde va fi.

Oriunde ai fi.

Eli Gîlcescu

26 Februarie 2024, Toronto

Când nimeni nu mai vrea nimic din mine

Să scap odată de nodul ăsta din piept

mă strânge, mă lasă,

mă mănâncă de vie

 

nu e despre sindromul orezului,

nici despre salmonella 

încrucișată uneori,

nepăsarea e un fel de fațadă,

ca să nu vezi că-mi pasă,

fără să-mi doresc mai mult decât orice

la unsprezece ani, când mă simțeam încă vie,

am pierdut o bucată din mine, apoi încă una...

 

fără să ajung pe vreo listă de așteptare,

doar acolo de acolo altă viață,

altă capcană cu colți de neguri, rânjind printre goluri

o imagine ireală, o poveste iconară ca poemele lui L.

în antract

multe semne de întrebare, multe virgule –

la întâmplare toate

încărunțind înainte de vreme,

fără frica de moarte,

fără să-mi amintesc ce am pierdut,

ce a mai rămas

din mine

 

Eli Gîlcescu

23 Februarie–8 Martie 2024, Toronto

Tăcerea care rămâne

Deja m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Îl privesc mai tot timpul. Uneori mă apropii și mă gândesc cum va fi cu blestematul ăsta de virus.

Și dacă e în mine? Mai știi? Poate de la spitalul cu somități. Îi vezi doar la internare (dacă ai noroc).

 

Mi-ai spus că te bucuri că am scăpat de acolo. Dar dacă n-am scăpat.

Dacă ți-aș fi povestit, poate că nu credeai. E spitalul unde l-ai născut pe Andrei. Ții minte? Același spital care la naștere l-au suspectat de... Și el nu avea nimic. O altă poveste pe care trebuie s-o scrii cândva.

Nu, mai bine nu scriu prin ce am trecut. Sunt multe de povestit. Vorba poetului „aș vrea să spun mai mult, dar nu e posibil“.

 

Dar dacă am fost contaminată și am tratat-o băbește. Pentru că, la scurt timp, a recidivat. Cu ParaSinus și Sirop din Lichen de Piatră. M-am vindecat greu.

În Săptămâna Patimilor am muncit mult. Prea puțin am citit și scris. Doar gânduri adunate de peste tot. Unele parcă au intrat în inimă, ca o taină dulce.

Se spune că „plânsul poate să-ți aducă o mare ușurare, dar numai dacă ai pe cineva lângă tine“. (Anne Frank)

Poate că într-o zi totul se va termina. Greu de spus.

Spun poeții că în acest an lumina sfântă este mai prețioasă ca în alt an. Ne reîntoarce la o viață normală de familie, plină de iubire, de credință.

 

Uite, m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Știu că îmi va fi de ajutor la nevoie. Poate fi biserica mea. Între cireși și vișini, privindu-i cum înfloresc și rodesc. Și într-atât de mare e asemănarea dintre noi! Și atunci încep să visez. Visez atât de frumos în preajma lor. Și nu mi-e interzis. Nici porunci nu-mi dau. Chiar dacă nu voi mai putea ieși niciodată.

Și totuși grădina e singurul loc unde nu mă tem de liniștea ei. Și nici tristă nu pot fi. Nici singură nu-s. Între cei 3 nuci poezia există. Și pacea odată cu ea. Și viața de peste tot. De data asta să știu pentru ce este. Și florile tot de la ea. Ca o atingere tandră și un zâmbet.

 

Ce greu în asemenea vremuri!

Încerc să mă agăț de ceva... și atunci privesc din nou grădina, urmăresc nucul dacă a înflorit, și îmi par toate în bună rânduială, iar pentru o clipă scap de cruzimea asta. Uneori, mi se pare că aud pomii cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre ei de parcă pentru totdeauna cu putere de viață de moarte. Și mă bucur, fără să vreau, de lumină, într-un loc unde mă ascund, la repezeală.

 

Știu că mă vei privi mai cu milă, poate că mă vei ține de mână... să mă răsfeți cu o simfonie învăluită în tăceri. Sau în tăcerea care rămâne.

 

Eli Gîlcescu

19-20 aprilie 2020

Ne-ai cam uitat, Doamne!

Câte inimi de rezervă are o inimă
și cât ne mai încearcă
în fiecare zi 

avem de dat socoteală

Dacă nu ai fi, să ne pui la încercare,

nici inimi înlănțuite, 

nici lucruri de spus, 

nici vreme 

de râs, de plâns

Așa a fost dintotdeauna. 

Așa ar trebui să fie. 

chiar dacă ne place sau nu

Doamne, poate cu un singur semn

s-ar liniști toate

Eli Gîlcescu

22 Februarie 2024, Toronto

O inimă de rezervă

Nu e o replică de agățat, dar

ne cunoaștem de o viață

 

fără a separa ziua de noapte (sau invers),

de multe ori îmi pare un începător

dornic să impresioneze, nici n-o observ când,  

indiferentă sau fără vreun avertisment, dă să iasă afară

cu Impella, 

captivă printre fire, cu îngrijiri paliative, 

are ce povesti

pentru cei norocoși

un dumnezeu în mâinile lui A

și un poem mic pentru un dar atât de mare

acum 

știu ce să fac cu el

Eli Gîlcescu

Februarie 2024, Toronto

Labirint alb

Strâmt și tiranic

 

aud cum mă preface

mort

legat de alt mort

 

cu milă

m-a întărit

 

de aproape 20 de ani

 

știu tot

cum îmi joacă viețile

fără viață

mă împing în păcat

abia mă țin să nu urlu

de teamă

de prag

de secunda de dincolo de dincoace

de confreria sfinților

 

ciudată senzație să fiu plânsă de alții

în timp ce ascult muzică de fanfară 

primăvara

Eli Gîlcescu

14.02.2024, Burlington

O frunză, o cruce

:domnișoară frunză verde sunt crucea în care nimeni nu crede sunt tatăl și sunt fiul urii absolute

locuiesc aproape singur lângă un pahar plin cu mure pe care le-am primit drept moștenire de la

poporul

meu cel

adormit — ieri am rugat oile să mă aplaude — m-am săturat să umblu deghizat în ființă umană

pe cale de dispariție of of atâtea mironosițe îşi sug degetele cred că am să îmi iau lumea în cap

Daniel Vorona

Ca tot omul

o frunză, o cruce.

 

și o să râd cu lacrimi

aici și acum.

 

păcat că n-o să mă creadă lumea.

se preface că știe tot.

 

comedie mută.

o frunză, o cruce. (Eli Gîlcescu)

A ieșit o minune

 

Și acest poem

nu pare cu mult mai mare decât unul obișnuit

se desparte de mine

ca o facere a lumii

mai ales tăcerile și zestrea lor întreagă

să reînvie noaptea

 

preumblându-l

pierd tâlcul dimineții, cum pierd fiecare cuvânt ca un delir neîntrerupt
ireal,

din contemplația chinuitoare

nu se mai dezgolise de la naștere ca și cum ar fi vrut să se îndepărteze netulburat

și uneori imprevizibil

 

un poem care știe multe  

are ochiul format pentru instantanee

 

Eli Gîlcescu

10 Februarie 2024, Burlington

O zi de minune

Atunci când m-ai trezit

pe neașteptate

diminețile dansau pentru mine

 

nici astăzi nu știu cum

 

de unde nu era nimic

te-am așezat mai aproape de soare

pe un covor de tămâiori

până

adormeam sărutările toate

Eli Gîlcescu

De partea frumoasă a vieții

Ileana Floarea Vulpescu
21 Mai 1932-11 Mai 2021

S-a stins căutând un indiciu, nu ceea ce a văzut, și a citit, și a trecut prin ea adânc 

ca un copac cu rădăcini răspândite în larg, căruia vrei să-i porți de grijă

trupului, atât cât să-l acopere, nimic mai mult, ca în fiecare clipă să moară ceva,

ca altceva să-i ia locul.

Iar eu nu știu la ce gând să mă opresc mai întâi, la ce amintire... oricare ar fi,

aș simți-o ca o adiere, un fior, o minune, crezând că Dumnezeu nu a scăpat-o din mâini,

întinerind an de an arta conversației – un fel de magie, ca o întoarcere la cititori

și nu numai.

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda împinsă de întâmplare,

s-a stins când n-avea încotro, și setea aceea de mister adevăr s-a stins cum nimic n-a fost

să deschidă iar inimi gata să plângă, să râdă, să plâng.

 

(Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu, o carte in memoriam, în curând)

Eli Gîlcescu

Și nu e încă iarnă

Câteodată e prea devreme 

până îmi dau seama că 

puțin mai rămâne

puțin mai rămân

cât timp mai e

pierdut și confuz

câteodată e prea târziu 

până îmi dau seama

cât timp mai rămân

puțin mai rămâne

puțin mai rămâi

 

Eli Gîlcescu

7.02.2024, Burlington

Răsfoiala unei zile

(sau un poem constrâns)

 

Uneori trebuie să taci

ca să auzi ploaia.

 

Când nu mai plouă, pământul se umple de mușuroaie de furnici și de cârtițe.

 

Doar câinii adulmecă o naștere, o moarte. Și totul merge de la sine

și ploaia ascultă când îmi spui ce știi

despre multe și mai multe

totul.

 

Pe urmă, liniște lungă.

 

Urmăm noi,

când ploaia ne îmbracă albastru.

Încearcă să nu fugă de ce ni se întâmplă.

Eli Gîlcescu

4.02.2024, Burlingron 

O iubire bătută în cuie

Nu știu ce m-a inspirat mai întâi

zborul tău extatic

cerul împletit de vise cu cireșe dulci-amare

în loc bun

plete încâlcite de umbre

în lumină crepusculară

palmele cosașului golite de seve

 

Dacă n-aș fi

tot aș ști cum ai fi peregrin

într-un poem de metafore inedite

după voie  

o explozie de fantezie disruptivă

oricând la îndemână

și mai mult încă

Eli Gîlcescu

5.02.2024, Burlington