Băiatul cu parapanta

(din clipele mari ale vieţii – rescris în iulie 2025)
 

E gata să urce
între cer și pământ,
cu ochii în zare,
cu senzația zborului,
prinde curaj,
neștiind de sine,
dansează în zbor, pentru o clipă,
doar vântul iute la mânie,
uneori amenințător, îl prinde, îl ridică
mai aproape de nori
 
pământul se face mic,
dar nu dispare.
Rămâne verde și cald, ca un început uitat
în aceeași lume de basm,
fără nicio legătură cu cea în care trăia
 
cu pași neschimbați
și mâna ușor tremurată,
o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă,
plină de mistere și de umbre furișe,
din atmosfera mistică a copilăriei,
un cod între ele,
nu pentru privire,
ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti

între cer și pământ
cu trupul încordat spre înalt,
cu privirea întinsă
peste coline,
ca și cum zările le-ar putea cuprinde într-o clipă.

Nu fuge.
Nici nu visează cu ochii închiși.

Doar urcă.
Cu vântul în spate,
cu cerul în piept,
cu gestul acela vechi,
făcut mai mult din amintire
decât din frică.

Parapanta îl prinde,
îl ridică,
și pentru câteva secunde,
tăcerea lumii
îl ține în loc,
ca o promisiune fără cuvinte,

sus,
printre fire de vânt
și fâșii de nori,
nu caută zei.

Caută numai
o privire înapoi
fără regret.

Iar când revine,
nu aduce cu el
nici vântul,
nici cerul,
ci tăcerea dintre ele —
o comoară care nu se vede,
dar care rămâne. 

Eli Gîlcescu

Un poem ne(fericit)

Nu dorm. Citesc...
despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni –

un suflet,
fără să-și fi dat voie,
fără să fi știut cât doare să ajungă
la capătul unei născociri
care seamănă prea mult cu viața

vine pe tăcute,
dincolo de poveste,
aprinde – măcar în gând –
o lumânare de veghe pentru speranță

o pun(t)e între două tăceri,
între două suflete
care se recunosc
într-o atingere blândă –
nu-i nevoie de mai mult.

 Eli Gîlcescu

Parcă ar fi ziua aceea de minune

Cu urme de dor pe frunte,

o tăcere largă,

fără pereche,

hrănea cu sudoare

anul întâi de minune

cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară,

într-un joc numai al nostru,

fără pretenția unor congratulări

la vedere

sau la întrecere cu păsările cerului

și rațele pinguin, cu pisoii vioi,

cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji,

când ne adunam cântecele și poveștile lăsate

pe leagănul copilăriei.

 

Cât de mult trebuie să te bucuri,

numai gândindu-mă,

îmi găsesc refugiul în clipele mele,

buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță,

de nori mari, grei,

gata să mă strivească.

 

Încă te văd.

Te aud.

 

Chiar dacă timpul m-a oprit.

Să rătăcesc,

căutându-te în fiecare an de minune.

 

Eli Gîlcescu

15 iulie 2025

Poate că totul nu se sfârșește

A plecat în liniște
un poet adevărat,
cu inima strânsă în versuri
și mâna întinsă cu discreție,
așa cum dăruia:
fără să aștepte nimic înapoi.

Știa să mulțumească
frumos, simplu,
cu o noblețe rară
pe care doar cei care au iubit cuvintele
în tăcere
o mai cunosc.

„Poate că totul se va sfârși” – scria
într-un poem
care ne rămâne ca o fereastră deschisă
spre ceea ce nu se sfârșește niciodată:
aducerea-aminte.

Va fi înmormântat la Cârțișoara,
alături de părinți,
iar pădurile de munte
îi vor ține loc de bibliotecă cerească.

Dumnezeu să-l odihnească în lumină,
printre stelele acelea
care nu se sting niciodată,
pentru că au fost scrise.

Eli Gîlcescu
14 iulie 2025

 

* * *

Există poezii care nu poartă titlu pentru că nu vor să se impună.
Ele doar vin.
Se așază ușor, la marginea unei aduceri-aminte,
cu pași simpli, ca ai unei femei care a știut întotdeauna
să fie acolo fără să deranjeze.

Aceasta este poezia simplității.
Nu se scrie ca să rămână, ci pentru că a rămas deja —
într-o voce caldă, într-un gest firesc,
într-un adevăr rostit fără zgomot.

Poezia simplității nu cere titlu.
Ea se recunoaște dintr-o atingere.

Simplitate cu Ileana Vulpescu

Eli Gîlcescu

O lume în zbor

între cer și pământ,
neștiind de sine,
dansează în zbor, pentru o clipă,
doar vântul –
atât de puțin supus,
iute la mânie,
uneori amenințător –
îl prinde, îl ridică,
mai aproape de nori.

pentru câteva secunde,
îl ține în loc,
ca o promisiune fără cuvinte.
pământul se face mic.
nu dispare.
rămâne verde și cald, ca un început uitat
în aceeași lume de basm,
fără nicio legătură cu cea în care trăia,
cu pașii neschimbați
și mâna ușor tremurată.

o privire în jur –
o secundă incredibilă, palpitantă,
plină de mister și umbre furișe,
care nu se vede,
dar care rămâne
un cod
nu pentru privire,
ci pentru un gând
pe care nu-l poate rosti
nici vântul, nici cerul –
doar tăcerea dintre ele,
solemnă, profundă.

Eli Gîlcescu

Se va întoarce iarăși

Ileana Floarea Vulpescu

Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.

Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare

devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață

aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.

Eli Gîlcescu

 

Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu

O mică lansare de colecție

 

Există întâlniri tăcute, fără aplauze.

Există un zâmbet printre lacrimi și o carte în dar.

Eli G. și Tina Ț.

 

Vis alb

Vreau să știi ce zi e aceasta –
o zi în care aud arșița
cum desfundă pământul neîmpăcat.

Îmi alungă tăcerile
între rugăciuni rostite în grabă
ori prea târziu
pentru a-mi aminti
un rău mai rău decât răul din mine,
cocoțat pe umăr –
parcă aș căra moartea ta, mamă.

Și nu cere socoteală aici,
poate dincolo
am de învățat
ce mi se poate întâmpla –
știință, neștiință, superstiții, vedenii –
pentru tine, doar vis.

Știai dinainte
să îmbraci moartea în alb,
cu o nuntire a sufletului
în sfântă simplitate.

Vreau să știu ce zi e aceasta…
sau mai bine mă pierd în ea –

înainte de a-mi fi luată.

 

Eli Gîlcescu

3 iulie 2025

Las o carte, iau o carte

Fiecare carte are o a treia viață – sufletul celui care o dă mai departe.

Eli Gîlcescu

O mică lansare de colecție

Nu-i nevoie de mulțimi, nici de aplauze. 

Ajunge o privire, un zâmbet, 

o inimă care ascultă înainte să citească,

și știe să păstreze darurile vii,

cu bucurie discretă, dar plină de sens.

Eli Gîlcescu

1 Iulie 2025

Nicidecum sărăcie de tine

(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)

Aveam inima cât un purice azi.
Să deschid? Să nu deschid?
S-a deschis.
Și am citit:
„Un poem care mă atinge.”

Și m-ai atins.
Nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină
a durerii transmise de la bunici,
de la părinți.
Toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri

mi-ai citit versurile.
Nu o dată.
Le-ai auzit. Le-ai înțeles.

Pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
Fie ea și „Sărăcie de noi”.

(Ura! Like!)

Dar nicidecum sărăcie
de tine.

Elisabeta Gîlcescu