Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat.
Am dat de necazul ochilor,
de durerea pământului,
de largul necuprins de afară,
de prea strâmtul din mine.
Zilele mă
înspăimântă – ca un blestem
s-a îngustat cerul,
porțile s-au zăvorât,
lumina nu mai cade peste grădini.
M-au închis de
jur împrejur.
Cine să-i mustre,
cine să-i judece?
Mai aprigi
decât hienele însetate –
pe ziduri e scris cu sânge:
„Domni de domnii”
și întuneric de neînțeles.
Eli Gîlcescu
(pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător)
Era dis-de-dimineață,
când lumina încă își căuta drumul prin frunze.
Am deschis ochii și l-am așezat la piept —
acolo unde timpul încă e moale
și sufletul învață să nu strige.
Grădina
aștepta udă.
Dar inima plângea în tăcere.
Puf — pasagerul fără nume —
a simțit, poate, că venirea lui
fusese deja un miracol complet.
Că nu trebuia să rămână,
ci doar să atingă.
A fost ultima
caldă atingere.
Un rămas-bun fără cuvinte,
cu trup mic, dar prezență întreagă.
Unele daruri nu se cer.
Se opresc la timp în drum.
Sau la sânul cuiva care le recunoaște.
A zburat —
fără aripi,
fără zgomot.
Doar cu tot ce-am înțeles
despre iubire
în câteva dimineți.
Eli Gîlcescu
de ploaia de vină –
cu colți de fiară
și vijelii cât sufletul
nedeslușit,
înăuntru și peste tot.
Doar un colb
îndrăznește împotrivirea.
Sfâșie.
Până la sânge.
E prea târziu să strig
în amurg.
Prea târziu să ascult
clipa aceea
efemeră și vie,
care a trecut prin mine
fără să oprească
întoarcerile –
din milă, din obicei,
din neputință:
pomeni de iluzii,
să-mi fie pe plac,
să mă mai mire
măcar o dată
sub vraja ascunsă
de picătura de apă,
de gura de aer
pe sărăcia de cuvânt
Eli Gîlcescu
17.06.2025
O mică lansare dulce, caldă, a deschis drumul altor
întâlniri cu prieteni dragi – atenți, grijulii cu mine și cu muzele mele.
Bucuria revederii, dar și strădania de a le împărtăși
acest nou volum din colecția „O carte în dar”, au cimentat legături sufletești de
odinioară, redeschizând un timp al firescului, al apropierii, al rostirii din
inimă.
Eli Gîlcescu
A fost o vreme când tăcerile ardeau
una lângă alta,
într-o permanentă renaștere
și tot așa,
în fiecare zi,
într-un freamăt ascuns
înainte să știu ce e miracolul,
mi-ai întins mâna, fără să spui nimic.
De atunci, toate cuvintele mele
te caută
Eli Gîlcescu
În ziua de 12 februarie 2021 — aproape un palindrom — am scris această poveste (La ce e viața, la ce nu e), pornind de la un eveniment care a marcat o comunitate mică, dar plină de amintiri și suferințe.
A luat foc primăria din Berlești, când comuniștii au venit la putere. A fost un gest nu doar de distrugere fizică, ci și de ștergere a trecutului omului, a ceea ce-i aparținea. Ca să nu se mai știe ce avea omul. Ca să poată fi mai lesne prădat.
Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.
Unii abia așteptau să se pună bine cu noua putere. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers.
Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era să o scrie? Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.
Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.
Aștia erau pe atunci — se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.
Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.
Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.
Eli Gîlcescu
12.02.2021
Întârzie un dor
la hotarele Amaradiei
de la Scrăzi
până la Stejari, drept spre ponoare,
acolo unde dedițeii în somn de frunze
renasc
noaptea de migdală
cu vise,
cu viața tihnită dinainte,
peste această pădure
la locul ei
răbdătoare
această apă liniștită
și ce greu le-a fost
n-ai de unde să știi
când s-au îmbrăcat de sărbătoare
au iertat totul
Eli Gîlcescu
Revelații 77 Vremuri reci, Editura PIM, 2024, p. 68
De atunci, știu de ce mă întorc,
știu ce înseamnă un zâmbet care dă rost lumii.
La mulți ani, minune de atunci și de acum!
Mama
Atunci
când m-ai trezit
pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici astăzi
nu știu cum
de
unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâioare
până
adormeam sărutările toate
Eli Gîlcescu
11
iunie 2025
Atunci
când m-ai trezit
pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici
astăzi nu știu cum
de
unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâioare
până
adormeam sărutările toate
Până în locul primei minuni
Ar fi
ziua aceea de minune,
ca o legănare de vară,
până azi,
peste grădini și trandafiri...
ceva adevărat
și atât de...
călduț, lipindu-se docil,
păstrat cu grijă,
cu durere,
mai aproape de soarele amiezii,
în lumina limpede a dimineții,
primul zâmbet,
rostul revenirii mele.
Singurul rost
al unei așteptări, pesemne, atunci.
Nu
știu de ce, și acum,
fără să știu
cum au trecut anii.
Cum
au zburat, de fapt.
Chiar dacă e absolut normal.
Nu divin.
Nici tragic.
O noutate
a existenței mele.
Un sentiment nou,
numai al meu.
Tot.
Tot.
Înainte să știu
M-am
visat
sub un ascunziș de flori.
Era încărcat de miresme,
cu toate păsările
rotindu-se în jur.
Una
mă zgâlțâia
cu aripi largi
și puternice.
...
Mijea
de ziuă.
Cerul era pustiu...
Totul
avea miros de singurătate.
Eli Gîlcescu (trei poeme de mamă te caută încă,
cu toată dragostea)
11 iunie 2025
pădurile... erau mai fericite
dacă ridicam o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie fără milă,
acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut,
sau poate doar mi se părea,
cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună.
Iar seara,
când vatra ardea neîntrerupt,
se luau de mână,
fără să scoată o vorbă,
lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor,
unde orice glas uitat se naște iar.
La oraș, și-au păstrat obiceiurile –
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul.
Parcă blestemând clipa,
când nu mai era nimic de spus,
de apărat locul lor,
unde se lăsa tot mai întuneric,
tot mai frig,
și cu cât se acopereau,
durerea li se dezgolea și mai tare,
de nu mai isprăveau rugăciunea.
Eli Gîlcescu
8.06.2025
 |
| Cu Ileana Vulpescu, aprilie 2016 |
O
lansare în grădina casei strămoșești nu e doar un eveniment literar — e o
declarație de intimitate, o întoarcere simbolică acasă cu toate cuvintele
scrise – un loc cu rădăcini, înainte de a se fi rostit vreun vers — pentru că
spațiul e deja o metaforă: grădina, casa, florile, lumina... toate spun: Revelații
77 vremuri reci – o carte în dar, ca pe
vremuri, alături de minunata scriitoare Ileana Vulpescu, fie la BNR, la
Casa Universitarilor, la Spice Club… Nu știu de ce, mi-e dor de un pic de
grație, de eleganța unui surâs, de poveștile și visurile noastre,
adevărate, acolo, în sanctuar ei, fără restricții sau interdicții. De aceea, mă
gândesc să fie o întâlnire – un omagiu, ceva intim – o continuare cu gândul
tău, transpus într-o cronică de întâmpinare cu emoție și cu claritate.
Mulțumesc mult, Camelia Iuliana Radu! (Eli Gîlcescu în dialog cu Lira)
un moment al durerii și al reconstituirii
unui prezent străin, dureros,
acel moment în care, deodată, lumea pare diferită de tot ce știam…
bine prins, bine sugerat,
în tonul existențialist, care dorește cu luciditate să înțeleagă ce se întâmplă (Camelia Iuliana Radu în Cercul Poeților Apăruți)
 |
| Ileana Vulpescu,Felicia Pop, Eugenia Stoian, aprilie 2016 |
 |
| Ileana Vulpescu, Felicia Pop, Mariana Cornoiu, Liliana Crăciun, Vasile Secota, aprilie 2016 |
Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,
și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...
Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.
N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.
Doar eu îl urmez de departe,
plângând.
Firește,
totul e relativ.
Eli Gîlcescu
1.06.2025
