Pragul

Și această candoare
mă împiedică să văd
de parcă m-ar trezi
atingerea unei liniști netulburate
 
forțată fiecare fibră,
atinsă de os –
o luptă împotriva atrofierii –
inamicul meu,
liniștit, ba chiar
cu o expresie de mulțumire,
m-a luat de brațe, de mâini, de picioare
într-un haos,
 
fără să știu cât de repede mi-a
dat drumul anul cel vechi,
cum m-a primit cel nou,
cu ochi de mirare
 
acolo unde ursita mai păstrează
locurile acelea
lovite din străfunduri
 
glasul sângelui –
viorile de sub vișini
 
viața –
prag de lumini

 
Eli Gîlcescu
31 dec. 25 – 1 ian. 26

Colindul Apăruților III

Ultimul colind de „iarnă lăuntrică”. 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III 

Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv,
 
pentru-a părea cât mai cast cât mai fără
de vină cât mai prunc dalb ca laptele
ne-nceput
ca-ntr-o poveste spusă de păianjenii ce-au
supraviețuit copilăriei mele
 
În pieptul meu este foarte frig,
simt cum vântul mă bate peste tot,
afară, plouă ca-n ziua cu potop,
 
Ochii adânc îmbrățișați
n-aveau nevoie de pernă s-adoarmă.
De pragul sărutului
cuvintele s-au împiedicat.
Tăcerea le-a înghițit părtașă
ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali
se poate trăi și dincolo de aceste granițe nu vă fie frică
se poate trăi
 
Cineva ne așterne de moarte,
doar, doar își va ușura povara…
 
unde stă pitită ziua pe care nu vreau să mi-o aduc aminte
niciodată și cu toate astea
îmi străpunge ca un burghiu trezirea din somn dar ziua
marilor revoluții
care m-au proiectat în cufărul cu vechituri
 
Uneori năvălește bezmetic.
Îți spune bună dimineața!
Dar tot ea lasă ceața
peste oasele tale fragile
și‑ți mănâncă dulceața
ultimelor zile
 
mi-au luat cuvintele
şi au împletit din ele biciuri
cu care sunt lovit cu cruzime
de fiecare dată când
flutur din coamă
imitând trecerea vântului
printre firele pline de bătături
 
cuvintele nu trebuie
să se jeneze când exprimă spaima celor
mici, nici când vorbesc despre trufia
celor mari, ele sunt precum tăișul
cuțitului pentru carne; când tac, au
pătruns atât de adânc, încât nici o
ureche nu le mai aude;
 
deși nu mai știu exact care-i diferența acum
adun totul în miza fiecărei dimineți
și risc bucata mea de lume
refăcută din cioburile de ieri și de-altădată
de o parte și alta a sunetelor
 
o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea
 
ca și cum ar fi fost pe vecie
în lumea care se surpă cu o suflare
și renaște cu alta.
 
dar asta nu e o metaforă.
nu, e doar realitatea simplă:
carne, hârtie, cenușă.
fractali care se sfărâmă
în haosul zilnic.
 
semn că iubirea
s-a așezat pe marginea prăpastiei
pentru a mușca dintr-o sinucidere.
amurgul mă adoarme
cu ochii larg deschiși,
visând
 
mi-am învățat corpul să fugă
nu din frică,
ci din precizie.
să plece exact
când începeau
să creadă
că voi rămâne.
 
nu ca un martir,
nu ca un învingător,
ci ca un om
cu o voce
care nu mai crede că îi va fi ascultată.
 
într-o țară în care
nu a nins niciodată
 
 
Au colindat:
 
Kocsis Francisko, George Nina Elian, Nicolae Florentin Streche, Teo Cabel,
Ion Zubașcu, Gelu Ungureanu, Gela Enea, Nicolae Turtureanu, Vitalie Vovc,
K. F., Paul Țibuleac, Eli Gîlcescu, P. Ț., Gabriel Chiriac, Adela Conciu,
Alina Monica Țurlea, Viorel Savin, Mariana Floarea
 
Colindul Apăruților se oprește aici.

Eli Gîlcescu

Colindul Apăruților II

 

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III 

zăpada e pufoasă și albă
ca pâinea din visul celui flămând,
și totuși, în camerele întunecate,
copiii încă se tem
că cineva va deschide ușa.
 
focul care se stinge,
lemnul din care au ars
toate anotimpurile
și urmele păsărilor,
se adună sub o linie violetă,
unde un văl — sau o mantie,
sau doar un rest de lume —
umple aerul cu ghemotoace
de cuvinte uzate.
 
paradisul are uneori agonie,
alteori și un buncăr
poate fi paradis.
 
ca și cum ai fi dormit în mine o noapte întreagă,
cu dinții înfipți în trupul meu;
în bucătărie,
cuțitul de pâine încă păstrează
o dâră de dulceață de cireșe amare.
 
mirosul de struguri copți,
puternic, amețitor,
și, regina mirosurilor,
mirosul cărților — diamant cu mii de fețe —
mă întorc în mine.
 
e ceva surâzător, blând,
întocmai ciripitului de vrăbii
când îmi beau cafeaua
și îndoielile zilei par firești:
umbrele vin,
noi fugim spre locurile însorite,
important e doar să nu ne oprim,
fără filtre, fără ezitări,
fără niciun plan de rezervă.
 
am privit cum se scufundă viitorul
și dragostea nu mai găsește glas
printre plopi,
în toate locurile
în care am învățat
să mă ascund.
 
undeva,
o persoană își atașează în descrieri
sensul unei vieți pierdute.
 
zori sau înserare?
cer trandafiriu, nisip cald,
trupuri adormite pe țărm;
îți înghiți sângele ca pe o anghilă vie
și crezi că te salvează.
 
Domnul se uită agitat la ceasul lui de mână
și-mi spune:
„timpul ți-a prisosit, nu prea mai ai,
dar dacă te grăbești un pic…”
 
un demon sparge pietre dimineața,
pe răcoare;
în glasul toporului
se rup sinapse mucegăite de vreme.
furtuni lingvistice,
aduse de cine știe unde,
sparg acoperișul poemului
ca o grindină.
 
„știu că ați avut intenții bune,
că atât s-a putut.
nu-i dați poetului nimic.”
 
vina e doar a noastră
pentru toate viețile
din care-o să plece,
fără nume.
 
tot ce începe
încurcă
în tăcere.
 
muști din propriul obraz
să nu-ți scapi cuvintele
și poate că pacea întârzie
doar pentru că stă ascunsă
după măslini —
prea aproape
ca s-o putem vedea.
 
Au colindat:
 
George Nina Elian, Adela Șulea, Katia Fodor, Adela Conciu, Alina Monica Țurlea, 
Radu Mârza, Silviu Gongonea, Gabriel Chiriac, Camelia Iuliana Radu, 
Irina Belmega, K. F., Alexandru Petria, Marian Nicolae,  
Alexandru Eusebiu Ciobanu, Vasile Gogea,  Mariana Florea, 
Gela Enea, Eli Gîlcescu, Adrian Grauenfels.    

Colindul Apăruților I

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III

 
cîndva modelam timpul
îl modelam
o materie plastică
supusă mișcărilor libere
 
o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă
 
printre puținele dăți
când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune
și viața la fel
 
între ordinea cuvintelor
din dicționare
și prozaicele legi ale sintaxei
 
Pînă la sfîrșitul săptămînii
noi poeme vor deveni
victime colaterale.
 
Apoi
va fi din nou pace.
 
dincolo de starea de veghe
în care visele și destinele nu se leagă
unde cade lumina confuză –   
sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație
 
iar din spuma acelui început ne-am regăsit
în gesturile simple, aproape uitate.
 
Nu-i plăcea joaca mai degrabă ne toca
cu tot felul de sfaturi și îndemnuri
care intrau pe-o ureche și ieșeau pe alta
suportabile pentru bomboane de mentosan
și sărutul moșmonit pe frunte
dar tot am reținut că viața are două capete
și trebuie să țin strâns de cel apucat deja.
 
Cuvintele cad
unu după altul
fără zgomot
ca frunzele care știu
ritualul toamnei pe de rost.
 
Aștept.
Nu știu ce.
O fisură o adiere
un semn minuscul
cum că lumea n-a renunțat
 
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înțelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv
ploaia ca
un ropot incontinent de aplauze gratuite
sau ca o întrebare: îmi dai voie să locuiesc în trupul vieții mele?
pentru că întâmplările nu aleg pentru că ei
aceia nu pot auzi pentru că ei nu pot
înțelege ei vor doar să ne sape groapa în
propria-ne respirație în propriul sânge
 
fără gând
fără păcat
 
ca un adolescent sedus de propria-i candoare
ca un cerșetor îndrăgostit de darul cu deasupra de măsură
aruncat de un trecător invizibil
calvarul realității este mai puternic decât noi
și iar se strecoară frica
în oase
ni se încredințează
parșivă
ca și cum am avea
nevoie de ea
O istorie neconsemnată
A unui loc răvășit
De schimbări;
Straturi de întâmplări
Ca straturile de pământ,
Cu așchii de lemn ars,
Unelte vechi și arme,
Cu nenumărate cioburi
 
și-atunci am văzut cum pacea se subțiază
sub pașii celor care nu mai aud nimic.
 
Acolo totu-i putred și veșnic desuet,
Părinții și copiii își cheltuie averea,
Se-ngăduie umorul, se practică tăcerea,
Iar vremea se discută chiar și în Parlament.
 
Totuși cu surâsul pe buze
pot să sper
că voi primi niște explicații
de la fereastra dinspre răsărit
 
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
 
de acum încolo,
pulberea cenușie
care se scurge
în clepsidra paginii
goale
 
și-n căderea ei tăcută,
am înțeles că nimic nu se sfârșește cu adevărat.
 
și poate tocmai lucrurile neterminate
ne țin în viață.

Au colindat:

George Nina Elian, Amalia Achard, Adela Șulea, Savu Popa, G. Chiriac, Alina Monica Țurlea, C-tin Pricop, Adela Conciu, Marian Nicolae, Camelia Iuliana Radu, Al. Petria, Eli Gîlcescu, Vasile Gogea, Gela Enea, Mariana Florea, Silviu Gongonea, Radu Mârza 

Conflict mut

Cât de fragilă a devenit memoria când e filtrată doar prin reguli!

Nu revendic un drept – mărturisesc o legătură.

Prietenia nu intră în domeniul public.

Nici moartea nu o face „accesibilă” altora sub formă de etichetă juridică.
Ea rămâne într-un spațiu mai vechi decât legea: memoria vie.
În textele mele, Ileana Vulpescu nu e citată.
Nu e folosită.
Nu e „invocată” ca autoritate.
Ea e prezentă.
Ca un om care a trecut prin mine și a rămas.

Eli Gîlcescu

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU

Cireșe de iunie

Nu, acesta nu e sfârșitul văzut și nevăzut,
chiar dacă simt că lumea se rupe în două
într-un înainte și
într-un după
 
neputință
până la furie pentru tot,
fără început și
viitor
evadat și exilat,
în timp ce viața trece pe lângă
și o las să treacă —
ceea ce e păcat, fiindcă nu e așa de rea.
 
Aștept să se ridice ceața,
să treacă furtuna,
iar timpul să-mi vindece rănile.
și tot ce a trecut prin mine,
chiar și acum când

între două zboruri ratate
am ajuns – inexplicabil –

mai aproape de sine,
cu poftă de cireșe coapte...
de iunie.
 
Eli Gîlcescu
22 dec. 25

Vocea care mă recunoaște

Vocea pe care o invoc nu e domeniu public. E vocea care mă recunoaște. (E. G.)

Scriam ultimele gânduri despre anul 2025 –

un an pe care îl iert.
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:

„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”

Deodată, o mâncărime în palma dreaptă.
Și în limbă.

Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.

Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.

Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.

Am zâmbit.
Anul acesta m-a învățat multe,
dar nu asta.

Iar 2025 –
pe care îl iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

21 dec. 2025

ILEANA VULPESCU-MESAJ PENTRU ARTA CONVERSATIEI

Romulus VULPESCU -- VILLON OPERA OMNIA

ILEANA VULPESCU, LA TARGU JIU

Iluzia că totul e sub control

Doamne, ai grijă de cei care merg.
Și de cei care cred că mai pot conduce.

Și cât de subțire e linia dintre mers și cădere, dintre a fi aici și a nu mai fi.

Nu e doar despre șoferul în sine, ci despre măsura și responsabilitatea fiecăruia.

Sunt oameni care se agață de obișnuință, de putere, de timp – și uită că limitele lor se schimbă, uneori fără să le simtă.
E un contrast dur: viața care continuă, pietonii, mașinile parcate, ordinea cotidiană, versus iluzia că totul e sub control.
Și poate că aici, cumva, se leagă cu poezia:
cum să ne mișcăm printre oameni și timp fără să rănim?
cum să lăsăm o urmă, dar nu o rană...
când
un șofer de 70 de ani a lovit un pieton și cinci mașini parcate...
16 dec. 2025
 
E. G.

Uitând să ne mai plângă

moare pământul,

cufundat în propriul extaz,
își sapă singur groapa.

sunt multe gropi fără leac,
fără niciun discurs funebru;
în loc să dispară, se înmulțesc,
iar unele cad în indiferență,
 
nimerind într-o groapă comună,
până învață gustul durerii.
 
ploaia apasă,
un murmur ascuns –
 
ca un ecou:
lacrimi și ploi,
nimic altceva

cad peste tot:
peste pământ,
peste nume care nu se mai întorc.

peste drumuri pe care pașii grei,

fără stăpân,
 
nu mai știu
ce mai vine din cer
și ce mai vine din noi

și cât de fragil e mersul

fiecărei zile.
 
Eli Gîlcescu
1 Dec. 2025

Vasile Gogea, ANAMTEME III Din Delta Memoriei

La Gaudeamus, Vianu Mureșan a vorbit despre  aceste cărți nu doar ca despre o operă, 

ci ca despre o probă de viață. A amintit durerea prin care a trecut Vasile Gogea, 

curajul lui din 2008, când a cerut acces la dosarul de urmărire al Securității. 

Și a făcut un portret rar: 

calități „nealterate de nicio conjunctură, nici politică, nici ideologică, nici culturală… 

și un fler sigur pentru valoare și nonvaloare”.
Pentru mine, doar să fiu în preajma autorului – chiar și online – este un câștig imens. 

Să primesc un semn, un cuvânt, o atenție venită dinspre un astfel de om este mai mult decât o bucurie: este un gest de respect, o formă de recunoaștere care rămâne.
Mă bucur să-l știu aproape, între prietenii mei din C. P. A.

Poate greșesc, poate nu — dar ascultându-l pe Vianu, am regăsit ceva din luciditatea și noblețea fratelui meu mai mare. 

Și o asemănare de spirit.

 

Era unic – un om de stejar, născut la 21 martie.

Și-a croit singur drumul, mușcând cu toți dinții din viața pe care o iubea.
Citea enorm, colecționa cărți și manuscrise vechi, respira cultură.
Îl purta pe Mircea Eliade ca pe un totem interior.

Inteligența și rafinamentul lui erau puse în slujba adevărului –
dar adevărul, atunci, rănea. Uneori, ucidea.
Teza lui de doctorat despre religie a stat peste un deceniu în sertare, respinsă obsesiv.
El însă visa, zi de zi, momentul reabilitării.
Când în sfârșit a susținut-o – în fața unei comisii strâmbe și politizate –
a erupt ca un vulcan.
A dăruit din lava acumulată toată dragostea pentru autorii lui,
îndemnându-ne să-i citim, să-i cinstim.
A fost ziua lui de glorie, ziua în care a fost pe deplin ce era:
nimic în minus, nimic în plus –
el însuși, Iuliu Bud, fratele meu mai mare.

Eli Gîlcescu

9 dec. 2025

Doar amintirile sting în noi zgomotele lumii

Sărbătoresc azi o prietenie de zece ani cu Ozana – de fapt, mult mai veche, mai adâncă. 

Dar anii adevărați nu se mai numără.

Ei cresc ca lumina în locurile rămase aproape.
 

Săptămâna trecută, între două zboruri pierdute, s-a deschis o călătorie care nu putea fi închisă niciodată:
o trecere prin memorie, prin oameni, prin capitala care știe să nu uite.
Băneasa, cu aerul ei domol, nu mai este de mult doar un cartier – este o hartă vie a pașilor mei, a lecțiilor date și primite, a prieteniilor care sting în noi zgomotele lumii.
A fost de-ajuns o atingere – și amintirile au început să curgă spre noi, cu pași de lumină, fără grabă, fără teamă.
Nu le puteam opri. Nu le puteam grăbi. Erau dintr-un zbor interior care nu s-ar fi născut
dacă nu ne-ar fi regăsit.
De la În camera mică, unde lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre, până la Clinica Oculus – locul unde vederea se repară, dar privirea rămâne poveste – drumul spre Ozana este, de fiecare dată, o lecție de claritate.
Iar ea, dincolo de oftalmologie, scrie poate cea mai frumoasă poveste cu cai:
una care respiră, alină, mângâie –
ca o coamă caldă în vântul amintirilor.

Eli Gîlcescu

5 dec. 2025

Poveștile adevărate nu se grăbesc niciodată. Așteaptă

Am așezat între două zboruri pierdute o călătorie care, de fapt, nu putea fi ratată: 

una prin memorie, prin oameni, prin orașul care nu uită.
Băneasa capătă o lumină aparte — nu doar un cartier, ci o hartă a unei vieți întregi: elevi, prieteni, lecții...
Iar întâlnirea cu Adriana și Ozana pare ea însăși un mic intermezzo salvator 

între două dureri, două așteptări, două treceri ratate. 

O pauză caldă, umană, în care lumea s-a reașezat la locul ei pentru câteva clipe.

Eli Gîlcescu

27. nov. 2025

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/la-singular-si-la-plural/povesti-cu-cai-interviu-cu-ozana-moraru-598120.html

De ochii lumii

niște ulii, mereu la pândă,
au furat cutia milei –
 
nimeni nu s-a întrebat
de ce te-au îmbrăcat frumos;
 
mulți
nici nu te cunoșteau,
 
iar Dumnezeu,
care nu mai văzuse atâta lume
trăgând de tine
până nu mai e,
 
a închis ochii
ca să nu-ți vadă
risipirea.

Eli Gîlcescu

Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

sau ce s-ar fi întâmplat
dacă țineai poarta deschisă
 
nu aș fi blestemat nici pământul,
nici ziua,
în așteptarea unui semn de trecere.
 
nu m-ai fi lăsat captivă,
asmuțind încolo și încoace,
cu furie,
un poem zgomotos,
fără să-i chinuiesc și pe alții –
 
o poveste șoptită
nu într-un aeroport,
ci într-o menajerie,
cu grifoni în costume bleumarin,
cu jaguari care își plimbă valizele înainte și înapoi,
cu păsări migratoare
ce își pierd din greșeală zborurile
și se așază, suspinând,
pe scaune reci de metal argintiu.
 
Eu,
ca un animal neîmblânzit,
mușcat din toate părțile,
 
suspendată între vis și realitate,
între pași mici, restricții,
trafic infernal,
 
între pierderi și zile numărate,
simt larma și greutatea lumii
pe umerii mei –
într-o singură zi.
 
dintr-o călătorie fără călătorie,
dintr-un zbor fără zbor,
mai prețioasă și mai scumpă –
până și fuga poate fi fugă nebună,
o sarabandă dureroasă,
o anacruză a destinului.
 
și magia prețurilor,
și strălucirile unui înger fals,
gata să-mi ciupească din buzunare
orice zvâcnet de speranță –
 
și povestea,
care nu e capriciu,
ci strigăt –
un strigăt încăpățânat,
înghesuit
în al treilea bilet de îmbarcare
 
dintr-un loc
unde nimeni nu mi-a remarcat existența
plec
pentru că
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
 
Eli Gîlcescu
30 Nov. 2025

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

Floarea de oțet

 

Eli Gîlcescu

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/11/24/c-p-a-elisabeta-gilcescu-ma-cauta-un-nume/

Evadare temporară

Sau

 
cum și-a găsit adăpost o sută de lei
într-un vis
 
Ca și viața – o tachinare
sau o ironie.

Cum poate să ajute nimicul
o sută de lei?
 
De bine, de rău,
strict la nevoi.

Fiind prinsă într-un vârtej,
gata să-mi perturbe bugetul,
așteptările,
sărăcia lor,
m-am trezit râzând –
poate de mine,
poate de vis.
 
Eli Gîlcescu
7–8 nov. 2025

Când visele, când semnele

Și cel ce râde la urmă nu știe de ce a plâns mai întâi.

(Eli Gîlcescu, parafrazându-l pe Leo Butnaru, Atunci când...).

Semne repezite
 
Mă jucam cu părul meu,
aluneca printre degete, lung și mătăsos.
 
M-au trezit gânduri de nedescris:
o teamă de ceva, o îndoială.
 
Și când nu m-așteptam,
trecând de amiază,
am simțit o cădere în gol, în timp ce
o sfârșeală apucată ca de un vârtej
fără să se oprească.
 
Totul se clătina, întunericul mă inunda
și mă depărta din ce în ce.
N-aveam cui să-i spun.
Nici durerea.
Nici loviturile care mă pocneau neîncetat
Și tot ce zăcuse tainic și mut în mine.
 
Surprinzătoare, lipsa de energie și de aer.
Mă tachina tot mai des.
Chestii mărunte, ar spune I.
E bine că le simți.
 
Dar când vin toate deodată, ca o avalanșă,
greu de tratat cum trebuie.
Și cu ce... mai întâi...
 
Eli Gîlcescu
6–7 nov. 2025

Farmacopeea toamnei

( balsam pentru liniște)

 

Râu de Mori

Măcar o dată în mulți ani

vreau să scutur toamna

să nu-i fie întuneric

nici frig

sub arbori

 

s-o învăț măsura pașilor

strigătul solitar

 

s-o bucur

mai mult decât un soare plăpând

 

să-i spun câte ceva

sau să tac,

când, fără să șovăie,

se aruncă în voia vântului,

jucându-se

 

în semn de tandrețe –

într-un zâmbet,

aprinsă la față,

strălucitoare,

 

periculos de aproape

într-o așteptare mută,

minuni nesperând

după plecarea ei

 

Eli Gîlcescu

5-6 nov. 2025