Floarea de oțet

 

Eli Gîlcescu

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

Evadare temporară

Sau

 
cum și-a găsit adăpost o sută de lei
într-un vis
 
Ca și viața – o tachinare
sau o ironie.

Cum poate să ajute nimicul
o sută de lei?
 
De bine, de rău,
strict la nevoi.

Fiind prinsă într-un vârtej,
gata să-mi perturbe bugetul,
așteptările,
sărăcia lor,
m-am trezit râzând –
poate de mine,
poate de vis.
 
Eli Gîlcescu
7–8 nov. 2025

Când visele, când semnele

Și cel ce râde la urmă nu știe de ce a plâns mai întâi.

(Eli Gîlcescu, parafrazându-l pe Leo Butnaru, Atunci când...).

Semne repezite
 
Mă jucam cu părul meu,
aluneca printre degete, lung și mătăsos.
 
M-au trezit gânduri de nedescris:
o teamă de ceva, o îndoială.
 
Și când nu m-așteptam,
trecând de amiază,
am simțit o cădere în gol, în timp ce
o sfârșeală apucată ca de un vârtej
fără să se oprească.
 
Totul se clătina, întunericul mă inunda
și mă depărta din ce în ce.
N-aveam cui să-i spun.
Nici durerea.
Nici loviturile care mă pocneau neîncetat
Și tot ce zăcuse tainic și mut în mine.
 
Surprinzătoare, lipsa de energie și de aer.
Mă tachina tot mai des.
Chestii mărunte, ar spune I.
E bine că le simți.
 
Dar când vin toate deodată, ca o avalanșă,
greu de tratat cum trebuie.
Și cu ce... mai întâi...
 
Eli Gîlcescu
6–7 nov. 2025

Farmacopeea toamnei

( balsam pentru liniște)

 

Râu de Mori

Măcar o dată în mulți ani

vreau să scutur toamna

să nu-i fie întuneric

nici frig

sub arbori

 

s-o învăț măsura pașilor

strigătul solitar

 

s-o bucur

mai mult decât un soare plăpând

 

să-i spun câte ceva

sau să tac,

când, fără să șovăie,

se aruncă în voia vântului,

jucându-se

 

în semn de tandrețe –

într-un zâmbet,

aprinsă la față,

strălucitoare,

 

periculos de aproape

într-o așteptare mută,

minuni nesperând

după plecarea ei

 

Eli Gîlcescu

5-6 nov. 2025

Râu de liniști

A fost ieri
 
Mai liniștită ca oricând,
în locul necunoscut –
o realitate miraculoasă a tuturor liniștilor lumii,
ascunsă într-un singur loc –
un ostrov de lumină, de umbre...
 
Iar eu țin în pumn liniștea.
Ce bine i-ar sta într-un vers de aer dulce.
Aici, neliniștea nu există,
nici măcar nu s-a tolănit în voie.
 
Până și cuvântul înmărmurește,
se înspăimântă de excesele ei.
 
Râu de Mori –
o altă lume de liniște,
de mirare
și de nostalgie.
 
Eli Gîlcescu
30 oct.2o25

Eli Gîlcescu

Flirt

(sau nimic special)

Mă smulg din priviri
de fiecare dată
când plec.

Știu, ești acolo încă,
ca o hidră cu multe capete,
să mă vezi în ruină.

Ceri prea mult de la mine:
ani, zile,
fără bucurie,
fără sfârșit –
dar plec.

Și zâmbesc.

Eli Gîlcescu

Nu mai țin socoteala zilelor bune de multă vreme

Nici a sărbătorilor.
Prea multă zarvă în orașul tihnit de odinioară.
 
Nu mai aud glasurile vesele ale copiilor,
oamenii, la porți, urmărindu-i.
Adevărata zarvă se isca din senin —
uneori jucau mingea.
 
Rareori se opreau din joc.
Doar când trecea vreo mașină.
Fără să se teamă și fără să pățească ceva.
Era o înțelegere mută între ei.
 
Apoi, spațiul dintre case s-a micșorat:
ici-colo o vilișoară, un bloc.
S-au înmulțit și mașinile.
Nu se mai fereau de copii.
 
Tot din senin, într-o dimineață, s-a scos piatra cubică.
Fără să facem nimic.
Știind că gurile de canal erau nezidite,
că lucrările erau vechi…
 
Au început lucrările de asfaltare.
Dar și marea orgie –
un dans desfrânat, zgomotos.
 
Eli Gîlcescu
12. oct. 2025

https://audunstrigat.blogspot.com/2025/10/doua-zile-aceeasi-tacere.html?zx=e578d8bcaa67bb9e

Idolatrii

Făcătorii de minuni de rușini
în strigătul clopotelor,
pentru unii, în surdină,
pentru obraze subțiri, din cutia milei

și-o pot îngădui
mai puternic,
endemic,
scabros.
 
Ca țara – un cimitir
în care moartea,
mai împopoțonată ca altele,
mai cosmetizată,
mai îngrădită de case mortuare, 

vile, obeliscuri –
de teamă
și dincolo de dincoace
de dezbinare,
dispute...
de strigoii care opresc ploaia,
aduc grindina...
iau puterea oamenilor...
de bine, de rău.
 
Eli Gîlcescu
11 oct. 2025 (h. 10:10)

În așteptarea florii de oțet

Ce dimineață...
Huruitul și larma asta neîncetată îmi zdruncină nervii.
Poate că va fi ultima zi, ultima noapte pe aici.

N-am încotro. 

Nici timpul nu se odihnește.
Nici eu.

Pot să plec oricând.
Ce mă ține aici?

Să-mi înfrâng pornirea
și să-mi încleștez dinții
pentru a nu le spune pe șleau mai multe.

Nu vreau efecte poetice,

nici cititori, nici public.
Plec fără ele – fără așteptări, iluzii, oameni.

Am puține lucruri de făcut.

Trec pe inteligență artificială:
și mâncarea.
și somnul canonic.
și poezia.

Eli Gîlcescu
9 oct. 2025 

Vioara din urmă. Coda

A intrat și ultima postare, din suita poetică Duminică cu ea (Vioara din urmă și Coda), în Cercul Poeților Apăruți. Îmi pare ca o fântână – o fântână care adună toate vocile, toate tăcerile și toate revenirile.

Nici nu seacă și nici nu poți să-i întorci spatele. Trăiește prin cei care nu scriu doar versuri, ci respiră poezia. Sper că suita „Duminică cu ea” a lăsat acolo un ecou care se va tot auzi – o undă pe luciul ei.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/10/08/c-p-a-elisabeta-gilcescu-calatorie-in-cinci-parti-3/

Vioara din urmă
 
A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.
 
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.

Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.

Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
promisiune fără sfârșit.
 
Dintr-o inimă în alta,
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.
 
Coda
 
Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.
 
Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis

Eli Gîlcescu

După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)

Sinecură... pe viață

Stătea și se uita
ca vițelul la poarta nouă.

A trebuit să-i „acopăr” neștiința.
Și rolul.
 
A urmat privirea nehotărâtă a medicului.
Bâjbâia un diagnostic.
Am căutat altul.
 
Dacă v-aș spune că l-am întâlnit
în adâncul pământului,
acolo, în „valea plângerii”,
m-ați crede?
Mi-a salvat viața.
 
Au urmat și alte cumpene –

așa fusese și nașterea mea:
cu un picior pe anul vechi
și celălalt pe cel nou.
 
De aceea, alegerile mele
au fost mereu întârziate,
greu cântărite,
uneori imposibil de luat.
Mai ales cele
care țin de oameni.

Eli Gîlcescu
3 oct. 25

Abandon voluntar

Pentru-a nu știu câta oară

mă înnourasem, căutând seninul
în același loc de suferință –
urgența lui, strâmtă, lângă durerea mea.
 
Am văzut cât de înapoi ajunsese,
cum toate reumatismele
se puneau pe seama indolenței,
a neîndurării, a păcătoșeniei.

Părea o glumă.
Până și mila avea gust de batjocură.
 
La douăzeci și doi de ani,
cu doi copii,
devenise o ruină,
slăbit din cale-afară,
silit să accepte tratamentul.
 
Începeau să-l lase picioarele.
Mizeria i se prelingea până în ghiozdan:

„democrație pe linie de plutire,
și linie, în loc de semnătură.”
 
Eli Gîlcescu
3 oct. 25

Jurnal rubiniu – 30 septembrie

Darul dulce al viei

Borcanele s-au așezat cuminți pe rafturi: jeleul rubiniu strălucește în soare, siropul de struguri are adâncimea toamnei, iar comina își pregătește tăcut drumul spre oțet. Am trimis și poze, ca să se vadă cum se prinde lumina în fiecare borcan – o bucurie dulce, dar și un dar pentru prieteni.

În același timp, poezia mea a prins și ea lumină în Cercul Poeților Apăruți. Acolo, semnele cititorilor au fost ca razele soarelui prin sticla rubinie: „vraja de cristal” (Camelia), „curajul frumuseții” (Liviu Antonesei), „drumul creșterii din vioară în vioară” (Camelia), felicitările calde ale Adelei și aprecierile prietenilor C.P.A. 

O dublă recoltă: rubiniul din borcane și rubiniul din cuvinte.

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Eli Gîlcescu

Coda

Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.

Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis.

Eli Gîlcescu

Chiar dacă...

Am așteptat cu nerăbdare această clipă
– ecoul ei.
 
În tăcerea de după sunet,
chiar dacă n-o auzeam,
am știut că e ea.

În lumina de după cortină,
i-am deslușit căldura,
până s-a întunecat și
au început ploile.
 
Era timpul.
Chiar dacă mă sfâșia în zori
muzica lor tristă.

Ploua.
Mai întâi pe afară,
prin locuri cu adevărat
zgribulite –
parcă bolnave de friguri.
 
Tremuram mai tot timpul.
Ca un cutremur –
odată dezlănțuit,
cine să-l mai oprească.
 
Mă temeam să nu m-atingă mai mult,
înainte să văd dezastrul.
 
Doar ea,
cu un ritual – o taină nerisipită,
neînțeleasă de alții –
o patimă rece, fără așteptări,
nu știu de ce,
părea liniștită.
 
Arșița de septembrie stăpânea grădina încă.
Vișinii foșneau în adieri,
ca în fiecare zi,
într-un joc al amintirii,
își aplecară trupul pentru o reverență.

Vioara din urmă tresălta din nou.

Eli Gîlcescu

20 sept, 25

Vioara din urmă

A rămas tăcută ani de zile, 
ascunsă în cutia ei.

Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit.
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.

Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Erau copilăria, concertele, vișinii în floare.
Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.
 
Iar lecțiile nu se opreau.
Au strâns, într-o respirație
aceeași vibrație –
începutul, veșnicia.
 
Creștea sub degetele mele
o promisiune fără sfârșit...

Nu mai conta timpul.
Se auzea tot mai limpede.
în grădină,
sub vișinii care țineau umbra strânsă,
fără să respire.
 
Așteptându-mă, chiar dacă...
 
(urmează Coda – O provocare. Să tresalte)
Eli Gîlcescu
16,sept.-25

Lira

 

Eli Gîlcescu

Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Grațioase, așteptau să mă nasc –
o întâmplare ca în povești.
 
Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă –
toate într-o armonie
ca un vincerò
printre vișinii de la drum.
 
De la fiecare storceam promisiuni.
Când înfloreau.
Dar mai ales când îi culegeam.
 
Fără să am vreo vorbă cu ei,
tremuram când tata îi apleca, până la pământ.
Le cântam înainte.
Să se țină tare.
 
Iar când o notă curată
se ridica spre ramuri,
vișinii păreau să tresară.
Aproape că-mi citeau gândurile.
 
Ce copilărie...
Mă minunam de forța lor.
De toate semnele –
de la ceruri și salcia din fața porții,
în zilele de Florii și de Paști,
de la păsări.
 
Iar viorile, pe rând,
din ce în ce mai bune în mâna mea, 

aplecându-și înainte trupurile,
ca păsările când își iau zborul.

Nu conta dacă sunetele erau stângace,
arcușul aluneca cu ritm și energie.

Mă cunoștea mai bine decât mine.
Din instinct, se mișca întruna,
pe strunele lor subțiri.

Rareori se retrăgeau în chilia lor,
să-și tragă sufletul.

Pentru mine era începutul,
mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam desprinde de ele,
de lecția și concertul lor.
 
Pentru totdeauna împreună,
chiar și într-o gelida manina
din altă lume,
unde vor zbura
să mi le adune iarăși
în splendori și străluciri de vis.

(Urmează Vioara din urmă) 
Eli Gîlcescu
14 sept. 2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Lecția

Când au văzut-o pentru prima dată,
tristețea dispăru.
Și teama.

Fiecare privire grațioasă,
fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător,
înflorea în ei ca o speranță nouă.

Iar ea – tot ce-și putea dori
era aproape.
Avea doar o dorință, puternică:
să meargă pe mâna lor.
Să înceapă lecția de vioară.

Oră de oră, alt începător.
O altă viață plină de bucurie.

Unii o priveau cu mirare,
alții, nerăbdători,
îi atingeau corzile cu degetele moi,
iar ea tresărea, aproape rușinată.

Nu știa să vorbească încă,
dar răspundea în șoaptă
cu o voce vibrantă:
„numai tu mă poți mângâia”.

În camera mică,
lumina cădea pe arcuș
ca pe o aripă de pasăre.

Primele sunete erau stranii –
scântei, scrâșnete, oftaturi.
Apoi, încet, ca un secret împărtășit,
se conturau melodii simple:
do – re – mi, un pas mic, apoi altul,
ca un copil care învață să meargă.

În spatele fiecărei greșeli era o chemare,
iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune:
că într-o zi vor zbura împreună.

Ca printr-o minune,
i-a învățat cine sunt cu adevărat.
 
(Va urma „Vioara de sub vișini”)
Eli Gîlcescu
09.09.2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Concertul

Nu mai era nici iluzie, nici vedenie.
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
 
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
 
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
 
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
 
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
 
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
 
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
 
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
 
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”

 (Vioara de sub vișini, urmează „Lecția”)
Eli Gîlcescu
8 Sept. 25

Duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii.

Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.

Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei.

O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.

Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Călătorie în cinci părți (1)

(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu

E de mirare ce a făcut vara 2018

29 august 2018

 

Dintr-un vis în altul
 (diptic poetic)

Nici laptele nu mai are
gustul trifoiului
nici busuiocul
gustul miresei.
 
Grădina –
iarba abia își ține firul,
merii strâng cureaua,
austeri,
răstălmăcind
iluzia unui zâmbet
la întâmplare.
 
Ziua de-un deget
își pierde cumpătul.
 
Închid ochii
împăcată cu vara
și tot ce începe
încurcă
întotdeauna 

în tăcere.
 
Eli Gîlcescu
29 august 25

Încă o lansare dulce

 

 Pentru mine, vara n-a trecut degeaba. 

Urmează toamna.Cât mai sunt pe aici.

Mulțumesc, David, Alexa, Simona, Doina.

  Eli Gîlcescu

Diptic poetic

Poem scris la patru mâini, acum 12 ani, împreună cu poetul Constantin Preda – 

un duet poetic virtual, luminos și drept.
 
Rochița cu miros de vanilie
 
Din nemărginirea câmpiei oltene
când toamna miresme așterne,
pasul tău să mă-nfioare,
cât de sublim amurgul pare.
 
Doamne, ce era să fim!
sfâșiere-n strigăt –
două roze
dulci narcoze,
doamna mea,

doamna mea,
șipot albastru de cișmea
toamnă grea, toamnă grea,
suflet izgonit din ea
cu o fustă de lalea,

mă visez floare
scrisă-n calendare
să-ți fiu la picioare
și la cingătoare

câte vremuri călătoare
câte păsări n-au alt merit

câți bondari, câte albine
fără minte cărăbușii
în prea târziul ierbii
acolo unde pasc cerbii

una cu pământul
îngerii să-mi poarte gândul

Eu și El
(dintr-un dialog virtual)
În amintirea poetului Constantin Preda.