Vasile Gogea, ANAMTEME III Din Delta Memoriei

La Gaudeamus, Vianu Mureșan a vorbit despre  aceste cărți nu doar ca despre o operă, 

ci ca despre o probă de viață. A amintit durerea prin care a trecut Vasile Gogea, 

curajul lui din 2008, când a cerut acces la dosarul de urmărire al Securității. 

Și a făcut un portret rar: 

calități „nealterate de nicio conjunctură, nici politică, nici ideologică, nici culturală… 

și un fler sigur pentru valoare și nonvaloare”.
Pentru mine, doar să fiu în preajma autorului – chiar și online – este un câștig imens. 

Să primesc un semn, un cuvânt, o atenție venită dinspre un astfel de om este mai mult decât o bucurie: este un gest de respect, o formă de recunoaștere care rămâne.
Mă bucur să-l știu aproape, între prietenii mei din C. P. A.

Poate greșesc, poate nu — dar ascultându-l pe Vianu, am regăsit ceva din luciditatea și noblețea fratelui meu mai mare. 

Și o asemănare de spirit.

 

Era unic – un om de stejar, născut la 21 martie.

Și-a croit singur drumul, mușcând cu toți dinții din viața pe care o iubea.
Citea enorm, colecționa cărți și manuscrise vechi, respira cultură.
Îl purta pe Mircea Eliade ca pe un totem interior.

Inteligența și rafinamentul lui erau puse în slujba adevărului –
dar adevărul, atunci, rănea. Uneori, ucidea.
Teza lui de doctorat despre religie a stat peste un deceniu în sertare, respinsă obsesiv.
El însă visa, zi de zi, momentul reabilitării.
Când în sfârșit a susținut-o – în fața unei comisii strâmbe și politizate –
a erupt ca un vulcan.
A dăruit din lava acumulată toată dragostea pentru autorii lui,
îndemnându-ne să-i citim, să-i cinstim.
A fost ziua lui de glorie, ziua în care a fost pe deplin ce era:
nimic în minus, nimic în plus –
el însuși, Iuliu Bud, fratele meu mai mare.

Eli Gîlcescu

9 dec. 2025

Doar amintirile sting în noi zgomotele lumii

Sărbătoresc azi o prietenie de zece ani cu Ozana – de fapt, mult mai veche, mai adâncă. 

Dar anii adevărați nu se mai numără.

Ei cresc ca lumina în locurile rămase aproape.
 

Săptămâna trecută, între două zboruri pierdute, s-a deschis o călătorie care nu putea fi închisă niciodată:
o trecere prin memorie, prin oameni, prin capitala care știe să nu uite.
Băneasa, cu aerul ei domol, nu mai este de mult doar un cartier – este o hartă vie a pașilor mei, a lecțiilor date și primite, a prieteniilor care sting în noi zgomotele lumii.
A fost de-ajuns o atingere – și amintirile au început să curgă spre noi, cu pași de lumină, fără grabă, fără teamă.
Nu le puteam opri. Nu le puteam grăbi. Erau dintr-un zbor interior care nu s-ar fi născut
dacă nu ne-ar fi regăsit.
De la În camera mică, unde lumina cădea pe arcuș ca pe o aripă de pasăre, până la Clinica Oculus – locul unde vederea se repară, dar privirea rămâne poveste – drumul spre Ozana este, de fiecare dată, o lecție de claritate.
Iar ea, dincolo de oftalmologie, scrie poate cea mai frumoasă poveste cu cai:
una care respiră, alină, mângâie –
ca o coamă caldă în vântul amintirilor.

Eli Gîlcescu

5 dec. 2025

Poveștile adevărate nu se grăbesc niciodată. Așteaptă

Am așezat între două zboruri pierdute o călătorie care, de fapt, nu putea fi ratată: 

una prin memorie, prin oameni, prin orașul care nu uită.
Băneasa capătă o lumină aparte — nu doar un cartier, ci o hartă a unei vieți întregi: elevi, prieteni, lecții...
Iar întâlnirea cu Adriana și Ozana pare ea însăși un mic intermezzo salvator 

între două dureri, două așteptări, două treceri ratate. 

O pauză caldă, umană, în care lumea s-a reașezat la locul ei pentru câteva clipe.

Eli Gîlcescu

27. nov. 2025

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/la-singular-si-la-plural/povesti-cu-cai-interviu-cu-ozana-moraru-598120.html

De ochii lumii

niște ulii, mereu la pândă,
au furat cutia milei –
 
nimeni nu s-a întrebat
de ce te-au îmbrăcat frumos;
 
mulți
nici nu te cunoșteau,
 
iar Dumnezeu,
care nu mai văzuse atâta lume
trăgând de tine
până nu mai e,
 
a închis ochii
ca să nu-ți vadă
risipirea.

Eli Gîlcescu

Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

sau ce s-ar fi întâmplat
dacă țineai poarta deschisă
 
nu aș fi blestemat nici pământul,
nici ziua,
în așteptarea unui semn de trecere.
 
nu m-ai fi lăsat captivă,
asmuțind încolo și încoace,
cu furie,
un poem zgomotos,
fără să-i chinuiesc și pe alții –
 
o poveste șoptită
nu într-un aeroport,
ci într-o menajerie,
cu grifoni în costume bleumarin,
cu jaguari care își plimbă valizele înainte și înapoi,
cu păsări migratoare
ce își pierd din greșeală zborurile
și se așază, suspinând,
pe scaune reci de metal argintiu.
 
Eu,
ca un animal neîmblânzit,
mușcat din toate părțile,
 
suspendată între vis și realitate,
între pași mici, restricții,
trafic infernal,
 
între pierderi și zile numărate,
simt larma și greutatea lumii
pe umerii mei –
într-o singură zi.
 
dintr-o călătorie fără călătorie,
dintr-un zbor fără zbor,
mai prețioasă și mai scumpă –
până și fuga poate fi fugă nebună,
o sarabandă dureroasă,
o anacruză a destinului.
 
și magia prețurilor,
și strălucirile unui înger fals,
gata să-mi ciupească din buzunare
orice zvâcnet de speranță –
 
și povestea,
care nu e capriciu,
ci strigăt –
un strigăt încăpățânat,
înghesuit
în al treilea bilet de îmbarcare
 
dintr-un loc
unde nimeni nu mi-a remarcat existența
plec
pentru că
ziua de azi mi-a deschis poarta
spre primul zbor
al evadaților temporari
săriți de pe traiectorie.
 
Eli Gîlcescu
30 Nov. 2025

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

Floarea de oțet

 

Eli Gîlcescu

Mă caută un nume

Toamna are totdeauna ceva nou în ea.
Uneori o revăd în mine, ca un detaliu luminos:
o frunză, un pom auriu, un fir de iarbă –
efect fabulos –
o atmosferă de spirit,
de aluzii simbolice,
fără indicii.
 
Iar cel ce a susținut minuțios, ca un ceasornic –
fără anticipări –
atacul elegant,
frazele de politețe
cu tentă de ritual poetic,
clar, accesibil, relaxat
fără să tragă de timp –
 
Cititorul – cel mai căutat –
cu o voce de aur,
limpede, în lumină,
a rostit prima binecuvântare literară.
Ecourile nu m-au părăsit.
 
Străbătut de o ritmicitate intensă, 
ca un murmur
neobișnuit, nostalgic, niciodată același,
Muza – floare de vișin –
a consimțit
legături vechi, de netrecut,
azi, de relevat,
greu de atins.
 
Într-o altă tonalitate,
asupra dialogului interior,
Anonimul –
iubitor de tăcere și reflecție,
într-un „botez” simbolic al numelui,
când a început să mă citească
cu indulgență,
o respirație adâncă
și un strop de umor salvator
au produs miracolul.
 
Uneori, dimineața,
îi văd, sprijiniți într-un gând,
pe marginea unei tăceri.
Poezia-i urmează tăcută,
ca o umbră.
Încă visează lumina.
 
Îmi lasă Bastonul invizibil aproape –
de sprijin,
de zbor.
 
Eli Gîlcescu
15 nov. 25

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/11/24/c-p-a-elisabeta-gilcescu-ma-cauta-un-nume/

Evadare temporară

Sau

 
cum și-a găsit adăpost o sută de lei
într-un vis
 
Ca și viața – o tachinare
sau o ironie.

Cum poate să ajute nimicul
o sută de lei?
 
De bine, de rău,
strict la nevoi.

Fiind prinsă într-un vârtej,
gata să-mi perturbe bugetul,
așteptările,
sărăcia lor,
m-am trezit râzând –
poate de mine,
poate de vis.
 
Eli Gîlcescu
7–8 nov. 2025

Când visele, când semnele

Și cel ce râde la urmă nu știe de ce a plâns mai întâi.

(Eli Gîlcescu, parafrazându-l pe Leo Butnaru, Atunci când...).

Semne repezite
 
Mă jucam cu părul meu,
aluneca printre degete, lung și mătăsos.
 
M-au trezit gânduri de nedescris:
o teamă de ceva, o îndoială.
 
Și când nu m-așteptam,
trecând de amiază,
am simțit o cădere în gol, în timp ce
o sfârșeală apucată ca de un vârtej
fără să se oprească.
 
Totul se clătina, întunericul mă inunda
și mă depărta din ce în ce.
N-aveam cui să-i spun.
Nici durerea.
Nici loviturile care mă pocneau neîncetat
Și tot ce zăcuse tainic și mut în mine.
 
Surprinzătoare, lipsa de energie și de aer.
Mă tachina tot mai des.
Chestii mărunte, ar spune I.
E bine că le simți.
 
Dar când vin toate deodată, ca o avalanșă,
greu de tratat cum trebuie.
Și cu ce... mai întâi...
 
Eli Gîlcescu
6–7 nov. 2025

Farmacopeea toamnei

( balsam pentru liniște)

 

Râu de Mori

Măcar o dată în mulți ani

vreau să scutur toamna

să nu-i fie întuneric

nici frig

sub arbori

 

s-o învăț măsura pașilor

strigătul solitar

 

s-o bucur

mai mult decât un soare plăpând

 

să-i spun câte ceva

sau să tac,

când, fără să șovăie,

se aruncă în voia vântului,

jucându-se

 

în semn de tandrețe –

într-un zâmbet,

aprinsă la față,

strălucitoare,

 

periculos de aproape

într-o așteptare mută,

minuni nesperând

după plecarea ei

 

Eli Gîlcescu

5-6 nov. 2025

Râu de liniști

A fost ieri
 
Mai liniștită ca oricând,
în locul necunoscut –
o realitate miraculoasă a tuturor liniștilor lumii,
ascunsă într-un singur loc –
un ostrov de lumină, de umbre...
 
Iar eu țin în pumn liniștea.
Ce bine i-ar sta într-un vers de aer dulce.
Aici, neliniștea nu există,
nici măcar nu s-a tolănit în voie.
 
Până și cuvântul înmărmurește,
se înspăimântă de excesele ei.
 
Râu de Mori –
o altă lume de liniște,
de mirare
și de nostalgie.
 
Eli Gîlcescu
30 oct.2o25

Eli Gîlcescu

Flirt

(sau nimic special)

Mă smulg din priviri
de fiecare dată
când plec.

Știu, ești acolo încă,
ca o hidră cu multe capete,
să mă vezi în ruină.

Ceri prea mult de la mine:
ani, zile,
fără bucurie,
fără sfârșit –
dar plec.

Și zâmbesc.

Eli Gîlcescu

Nu mai țin socoteala zilelor bune de multă vreme

Nici a sărbătorilor.
Prea multă zarvă în orașul tihnit de odinioară.
 
Nu mai aud glasurile vesele ale copiilor,
oamenii, la porți, urmărindu-i.
Adevărata zarvă se isca din senin —
uneori jucau mingea.
 
Rareori se opreau din joc.
Doar când trecea vreo mașină.
Fără să se teamă și fără să pățească ceva.
Era o înțelegere mută între ei.
 
Apoi, spațiul dintre case s-a micșorat:
ici-colo o vilișoară, un bloc.
S-au înmulțit și mașinile.
Nu se mai fereau de copii.
 
Tot din senin, într-o dimineață, s-a scos piatra cubică.
Fără să facem nimic.
Știind că gurile de canal erau nezidite,
că lucrările erau vechi…
 
Au început lucrările de asfaltare.
Dar și marea orgie –
un dans desfrânat, zgomotos.
 
Eli Gîlcescu
12. oct. 2025

https://audunstrigat.blogspot.com/2025/10/doua-zile-aceeasi-tacere.html?zx=e578d8bcaa67bb9e

Idolatrii

Făcătorii de minuni de rușini
în strigătul clopotelor,
pentru unii, în surdină,
pentru obraze subțiri, din cutia milei

și-o pot îngădui
mai puternic,
endemic,
scabros.
 
Ca țara – un cimitir
în care moartea,
mai împopoțonată ca altele,
mai cosmetizată,
mai îngrădită de case mortuare, 

vile, obeliscuri –
de teamă
și dincolo de dincoace
de dezbinare,
dispute...
de strigoii care opresc ploaia,
aduc grindina...
iau puterea oamenilor...
de bine, de rău.
 
Eli Gîlcescu
11 oct. 2025 (h. 10:10)

În așteptarea florii de oțet

Ce dimineață...
Huruitul și larma asta neîncetată îmi zdruncină nervii.
Poate că va fi ultima zi, ultima noapte pe aici.

N-am încotro. 

Nici timpul nu se odihnește.
Nici eu.

Pot să plec oricând.
Ce mă ține aici?

Să-mi înfrâng pornirea
și să-mi încleștez dinții
pentru a nu le spune pe șleau mai multe.

Nu vreau efecte poetice,

nici cititori, nici public.
Plec fără ele – fără așteptări, iluzii, oameni.

Am puține lucruri de făcut.

Trec pe inteligență artificială:
și mâncarea.
și somnul canonic.
și poezia.

Eli Gîlcescu
9 oct. 2025 

Vioara din urmă. Coda

A intrat și ultima postare, din suita poetică Duminică cu ea (Vioara din urmă și Coda), în Cercul Poeților Apăruți. Îmi pare ca o fântână – o fântână care adună toate vocile, toate tăcerile și toate revenirile.

Nici nu seacă și nici nu poți să-i întorci spatele. Trăiește prin cei care nu scriu doar versuri, ci respiră poezia. Sper că suita „Duminică cu ea” a lăsat acolo un ecou care se va tot auzi – o undă pe luciul ei.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/10/08/c-p-a-elisabeta-gilcescu-calatorie-in-cinci-parti-3/

Vioara din urmă
 
A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.
 
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.

Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.

Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
promisiune fără sfârșit.
 
Dintr-o inimă în alta,
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.
 
Coda
 
Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.
 
Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis

Eli Gîlcescu

După câțiva ani de tăcere

Am regăsit-o
în alte vremuri.
Sau într-un poem în canon
resetat și o listă de prieteni.
Unii dispăruți.
 
Era tristă,
ca povestea întreruptă fără voie,
dar cu voia, altora, bată-i vina, cu taxe cu tot, spunea.
Cum să nu-i dea bolii și urâtului,
când i-au confiscat poeziile, fără s-o anunțe.
 
A început să obosească.
Să caute ceva e și mai greu.
Nici poezii nu putea să scrie.
 
Dacă și le spune în gând, erau (părerea ei) minunate,
dar când voia să le transcrie,
nici măcar tema nu o mai reținea.
 
Uneori se oprea să își tragă sufletul.
Fără să mă plictisească,
voia să mai stea, dar nu putea nici să plece.
Părea că o apăsa ceva ce îi vlăguia trupul.
Poate bucuria regăsirii.
Poate mai era ceva de spus.
 
Oricât trăgea de timp, de amintiri,
de unele Elisabete dintr-un grup...  
puterile o îndepărtau de povestea noastră.
Ar fi vrut s-o dezvolte într-un roman.
Și ce roman...
Semnat O.M.
 
Eli Gîlcescu
5 oct. 25

(Citiți în comentarii poemul în canon)

Sinecură... pe viață

Stătea și se uita
ca vițelul la poarta nouă.

A trebuit să-i „acopăr” neștiința.
Și rolul.
 
A urmat privirea nehotărâtă a medicului.
Bâjbâia un diagnostic.
Am căutat altul.
 
Dacă v-aș spune că l-am întâlnit
în adâncul pământului,
acolo, în „valea plângerii”,
m-ați crede?
Mi-a salvat viața.
 
Au urmat și alte cumpene –

așa fusese și nașterea mea:
cu un picior pe anul vechi
și celălalt pe cel nou.
 
De aceea, alegerile mele
au fost mereu întârziate,
greu cântărite,
uneori imposibil de luat.
Mai ales cele
care țin de oameni.

Eli Gîlcescu
3 oct. 25

Abandon voluntar

Pentru-a nu știu câta oară

mă înnourasem, căutând seninul
în același loc de suferință –
urgența lui, strâmtă, lângă durerea mea.
 
Am văzut cât de înapoi ajunsese,
cum toate reumatismele
se puneau pe seama indolenței,
a neîndurării, a păcătoșeniei.

Părea o glumă.
Până și mila avea gust de batjocură.
 
La douăzeci și doi de ani,
cu doi copii,
devenise o ruină,
slăbit din cale-afară,
silit să accepte tratamentul.
 
Începeau să-l lase picioarele.
Mizeria i se prelingea până în ghiozdan:

„democrație pe linie de plutire,
și linie, în loc de semnătură.”
 
Eli Gîlcescu
3 oct. 25

Jurnal rubiniu – 30 septembrie

Darul dulce al viei

Borcanele s-au așezat cuminți pe rafturi: jeleul rubiniu strălucește în soare, siropul de struguri are adâncimea toamnei, iar comina își pregătește tăcut drumul spre oțet. Am trimis și poze, ca să se vadă cum se prinde lumina în fiecare borcan – o bucurie dulce, dar și un dar pentru prieteni.

În același timp, poezia mea a prins și ea lumină în Cercul Poeților Apăruți. Acolo, semnele cititorilor au fost ca razele soarelui prin sticla rubinie: „vraja de cristal” (Camelia), „curajul frumuseții” (Liviu Antonesei), „drumul creșterii din vioară în vioară” (Camelia), felicitările calde ale Adelei și aprecierile prietenilor C.P.A. 

O dublă recoltă: rubiniul din borcane și rubiniul din cuvinte.

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Eli Gîlcescu

Coda

Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.

Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis.

Eli Gîlcescu

Chiar dacă...

Am așteptat cu nerăbdare această clipă
– ecoul ei.
 
În tăcerea de după sunet,
chiar dacă n-o auzeam,
am știut că e ea.

În lumina de după cortină,
i-am deslușit căldura,
până s-a întunecat și
au început ploile.
 
Era timpul.
Chiar dacă mă sfâșia în zori
muzica lor tristă.

Ploua.
Mai întâi pe afară,
prin locuri cu adevărat
zgribulite –
parcă bolnave de friguri.
 
Tremuram mai tot timpul.
Ca un cutremur –
odată dezlănțuit,
cine să-l mai oprească.
 
Mă temeam să nu m-atingă mai mult,
înainte să văd dezastrul.
 
Doar ea,
cu un ritual – o taină nerisipită,
neînțeleasă de alții –
o patimă rece, fără așteptări,
nu știu de ce,
părea liniștită.
 
Arșița de septembrie stăpânea grădina încă.
Vișinii foșneau în adieri,
ca în fiecare zi,
într-un joc al amintirii,
își aplecară trupul pentru o reverență.

Vioara din urmă tresălta din nou.

Eli Gîlcescu

20 sept, 25

Vioara din urmă

A rămas tăcută ani de zile, 
ascunsă în cutia ei.

Într-o duminică, s-a ridicat și m-a regăsit.
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.

Era glasul meu – cel care îmi lipsea.
Erau copilăria, concertele, vișinii în floare.
Era tot ce am pierdut și tot ce am salvat.
 
Iar lecțiile nu se opreau.
Au strâns, într-o respirație
aceeași vibrație –
începutul, veșnicia.
 
Creștea sub degetele mele
o promisiune fără sfârșit...

Nu mai conta timpul.
Se auzea tot mai limpede.
în grădină,
sub vișinii care țineau umbra strânsă,
fără să respire.
 
Așteptându-mă, chiar dacă...
 
(urmează Coda – O provocare. Să tresalte)
Eli Gîlcescu
16,sept.-25

Lira

 

Eli Gîlcescu

Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Grațioase, așteptau să mă nasc –
o întâmplare ca în povești.
 
Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă –
toate într-o armonie
ca un vincerò
printre vișinii de la drum.
 
De la fiecare storceam promisiuni.
Când înfloreau.
Dar mai ales când îi culegeam.
 
Fără să am vreo vorbă cu ei,
tremuram când tata îi apleca, până la pământ.
Le cântam înainte.
Să se țină tare.
 
Iar când o notă curată
se ridica spre ramuri,
vișinii păreau să tresară.
Aproape că-mi citeau gândurile.
 
Ce copilărie...
Mă minunam de forța lor.
De toate semnele –
de la ceruri și salcia din fața porții,
în zilele de Florii și de Paști,
de la păsări.
 
Iar viorile, pe rând,
din ce în ce mai bune în mâna mea, 

aplecându-și înainte trupurile,
ca păsările când își iau zborul.

Nu conta dacă sunetele erau stângace,
arcușul aluneca cu ritm și energie.

Mă cunoștea mai bine decât mine.
Din instinct, se mișca întruna,
pe strunele lor subțiri.

Rareori se retrăgeau în chilia lor,
să-și tragă sufletul.

Pentru mine era începutul,
mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam desprinde de ele,
de lecția și concertul lor.
 
Pentru totdeauna împreună,
chiar și într-o gelida manina
din altă lume,
unde vor zbura
să mi le adune iarăși
în splendori și străluciri de vis.

(Urmează Vioara din urmă) 
Eli Gîlcescu
14 sept. 2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Lecția

Când au văzut-o pentru prima dată,
tristețea dispăru.
Și teama.

Fiecare privire grațioasă,
fiecare cuvânt de încurajare, blând și încrezător,
înflorea în ei ca o speranță nouă.

Iar ea – tot ce-și putea dori
era aproape.
Avea doar o dorință, puternică:
să meargă pe mâna lor.
Să înceapă lecția de vioară.

Oră de oră, alt începător.
O altă viață plină de bucurie.

Unii o priveau cu mirare,
alții, nerăbdători,
îi atingeau corzile cu degetele moi,
iar ea tresărea, aproape rușinată.

Nu știa să vorbească încă,
dar răspundea în șoaptă
cu o voce vibrantă:
„numai tu mă poți mângâia”.

În camera mică,
lumina cădea pe arcuș
ca pe o aripă de pasăre.

Primele sunete erau stranii –
scântei, scrâșnete, oftaturi.
Apoi, încet, ca un secret împărtășit,
se conturau melodii simple:
do – re – mi, un pas mic, apoi altul,
ca un copil care învață să meargă.

În spatele fiecărei greșeli era o chemare,
iar în spatele fiecărui sunet pur – o promisiune:
că într-o zi vor zbura împreună.

Ca printr-o minune,
i-a învățat cine sunt cu adevărat.
 
(Va urma „Vioara de sub vișini”)
Eli Gîlcescu
09.09.2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)

Concertul

Nu mai era nici iluzie, nici vedenie.
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
 
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
 
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
 
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
 
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
 
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
 
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
 
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
 
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”

 (Vioara de sub vișini, urmează „Lecția”)
Eli Gîlcescu
8 Sept. 25