Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat.
Am dat de necazul ochilor,
de durerea pământului,
de largul necuprins de afară,
de prea strâmtul din mine.
Zilele mă
înspăimântă – ca un blestem
s-a îngustat cerul,
porțile s-au zăvorât,
lumina nu mai cade peste grădini.
M-au închis de
jur împrejur.
Cine să-i mustre,
cine să-i judece?
Mai aprigi
decât hienele însetate –
pe ziduri e scris cu sânge:
„Domni de domnii”
și întuneric de neînțeles.
Eli Gîlcescu
(pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător)
Era dis-de-dimineață,
când lumina încă își căuta drumul prin frunze.
Am deschis ochii și l-am așezat la piept —
acolo unde timpul încă e moale
și sufletul învață să nu strige.
Grădina
aștepta udă.
Dar inima plângea în tăcere.
Puf — pasagerul fără nume —
a simțit, poate, că venirea lui
fusese deja un miracol complet.
Că nu trebuia să rămână,
ci doar să atingă.
A fost ultima
caldă atingere.
Un rămas-bun fără cuvinte,
cu trup mic, dar prezență întreagă.
Unele daruri nu se cer.
Se opresc la timp în drum.
Sau la sânul cuiva care le recunoaște.
A zburat —
fără aripi,
fără zgomot.
Doar cu tot ce-am înțeles
despre iubire
în câteva dimineți.
Eli Gîlcescu
de ploaia de vină –
cu colți de fiară
și vijelii cât sufletul
nedeslușit,
înăuntru și peste tot.
Doar un colb
îndrăznește împotrivirea.
Sfâșie.
Până la sânge.
E prea târziu să strig
în amurg.
Prea târziu să ascult
clipa aceea
efemeră și vie,
care a trecut prin mine
fără să oprească
întoarcerile –
din milă, din obicei,
din neputință:
pomeni de iluzii,
să-mi fie pe plac,
să mă mai mire
măcar o dată
sub vraja ascunsă
de picătura de apă,
de gura de aer
pe sărăcia de cuvânt
Eli Gîlcescu
17.06.2025
O mică lansare dulce, caldă, a deschis drumul altor
întâlniri cu prieteni dragi – atenți, grijulii cu mine și cu muzele mele.
Bucuria revederii, dar și strădania de a le împărtăși
acest nou volum din colecția „O carte în dar”, au cimentat legături sufletești de
odinioară, redeschizând un timp al firescului, al apropierii, al rostirii din
inimă.
Eli Gîlcescu
A fost o vreme când tăcerile ardeau
una lângă alta,
într-o permanentă renaștere
și tot așa,
în fiecare zi,
într-un freamăt ascuns
înainte să știu ce e miracolul,
mi-ai întins mâna, fără să spui nimic.
De atunci, toate cuvintele mele
te caută
Eli Gîlcescu
În ziua de 12 februarie 2021 — aproape un palindrom — am scris această poveste (La ce e viața, la ce nu e), pornind de la un eveniment care a marcat o comunitate mică, dar plină de amintiri și suferințe.
A luat foc primăria din Berlești, când comuniștii au venit la putere. A fost un gest nu doar de distrugere fizică, ci și de ștergere a trecutului omului, a ceea ce-i aparținea. Ca să nu se mai știe ce avea omul. Ca să poată fi mai lesne prădat.
Cu cine să te iei la trântă? Ajungeai neom. Bătut și alungat, chinuit ore în șir, zile, luni, ani, cu fel de fel de întrebări.
Unii abia așteptau să se pună bine cu noua putere. De ce nu? Dacă aveau să câștige câte o bucată din pământul boierului. Turnau bine. Și le-a mers.
Cel mai aprig a fost T. L-am cunoscut. Îi căutam privirea hrăpăreață și lacomă... Singuratic ca o stridie. Până și vorba se auzea hoțește din gâtlejul ascuns sub cămașă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-a promis o declarație cu toate cele luate de comuniști din averea strămoșilor. N-a mai venit. Cum era să o scrie? Când nu-i păsa de nimeni și de nimic. El voia un singur lucru: să toarne bine ca să se pricopsească.
Ca și cum nu era destul, după ce s-au mutat la oraș, i-a turnat iar.
Aștia erau pe atunci — se legau între ei ca să profite. Drumurile lor erau mai alături de cei cu omenie și credință. Nu știu dacă aveau porecle printre ceilalți. Ar fi meritat.
Păcat, acum nu-i mai poate vizita stafia lui Lenoiu. Pe mulți i-a lăsat întunericul într-un loc mai așezat. Cu atât s-au ales. Poate au aflat dincolo mai multe: la ce este viața, la ce nu e. Pentru că doar Dumnezeu vede inimile înșelătoare. Și tot El le caută să primească ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu.
Nici azi nu e ușor să stai liniștit prin locurile acelea. Chiar dacă încă mai există ceva din moșii și strămoșii noștri care așteaptă să se întoarcă acasă.
Eli Gîlcescu
12.02.2021
Întârzie un dor
la hotarele Amaradiei
de la Scrăzi
până la Stejari, drept spre ponoare,
acolo unde dedițeii în somn de frunze
renasc
noaptea de migdală
cu vise,
cu viața tihnită dinainte,
peste această pădure
la locul ei
răbdătoare
această apă liniștită
și ce greu le-a fost
n-ai de unde să știi
când s-au îmbrăcat de sărbătoare
au iertat totul
Eli Gîlcescu
Revelații 77 Vremuri reci, Editura PIM, 2024, p. 68
De atunci, știu de ce mă întorc,
știu ce înseamnă un zâmbet care dă rost lumii.
La mulți ani, minune de atunci și de acum!
Mama
Atunci
când m-ai trezit
pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici astăzi
nu știu cum
de
unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâioare
până
adormeam sărutările toate
Eli Gîlcescu
11
iunie 2025
Atunci
când m-ai trezit
pe neașteptate
diminețile dansau pentru mine
nici
astăzi nu știu cum
de
unde nu era nimic
te-am așezat mai aproape de soare
pe un covor de tămâioare
până
adormeam sărutările toate
Până în locul primei minuni
Ar fi
ziua aceea de minune,
ca o legănare de vară,
până azi,
peste grădini și trandafiri...
ceva adevărat
și atât de...
călduț, lipindu-se docil,
păstrat cu grijă,
cu durere,
mai aproape de soarele amiezii,
în lumina limpede a dimineții,
primul zâmbet,
rostul revenirii mele.
Singurul rost
al unei așteptări, pesemne, atunci.
Nu
știu de ce, și acum,
fără să știu
cum au trecut anii.
Cum
au zburat, de fapt.
Chiar dacă e absolut normal.
Nu divin.
Nici tragic.
O noutate
a existenței mele.
Un sentiment nou,
numai al meu.
Tot.
Tot.
Înainte să știu
M-am
visat
sub un ascunziș de flori.
Era încărcat de miresme,
cu toate păsările
rotindu-se în jur.
Una
mă zgâlțâia
cu aripi largi
și puternice.
...
Mijea
de ziuă.
Cerul era pustiu...
Totul
avea miros de singurătate.
Eli Gîlcescu (trei poeme de mamă te caută încă,
cu toată dragostea)
11 iunie 2025
pădurile... erau mai fericite
dacă ridicam o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie fără milă,
acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut,
sau poate doar mi se părea,
cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună.
Iar seara,
când vatra ardea neîntrerupt,
se luau de mână,
fără să scoată o vorbă,
lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor,
unde orice glas uitat se naște iar.
La oraș, și-au păstrat obiceiurile –
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul.
Parcă blestemând clipa,
când nu mai era nimic de spus,
de apărat locul lor,
unde se lăsa tot mai întuneric,
tot mai frig,
și cu cât se acopereau,
durerea li se dezgolea și mai tare,
de nu mai isprăveau rugăciunea.
Eli Gîlcescu
8.06.2025
 |
| Cu Ileana Vulpescu, aprilie 2016 |
O
lansare în grădina casei strămoșești nu e doar un eveniment literar — e o
declarație de intimitate, o întoarcere simbolică acasă cu toate cuvintele
scrise – un loc cu rădăcini, înainte de a se fi rostit vreun vers — pentru că
spațiul e deja o metaforă: grădina, casa, florile, lumina... toate spun: Revelații
77 vremuri reci – o carte în dar, ca pe
vremuri, alături de minunata scriitoare Ileana Vulpescu, fie la BNR, la
Casa Universitarilor, la Spice Club… Nu știu de ce, mi-e dor de un pic de
grație, de eleganța unui surâs, de poveștile și visurile noastre,
adevărate, acolo, în sanctuar ei, fără restricții sau interdicții. De aceea, mă
gândesc să fie o întâlnire – un omagiu, ceva intim – o continuare cu gândul
tău, transpus într-o cronică de întâmpinare cu emoție și cu claritate.
Mulțumesc mult, Camelia Iuliana Radu! (Eli Gîlcescu în dialog cu Lira)
un moment al durerii și al reconstituirii
unui prezent străin, dureros,
acel moment în care, deodată, lumea pare diferită de tot ce știam…
bine prins, bine sugerat,
în tonul existențialist, care dorește cu luciditate să înțeleagă ce se întâmplă (Camelia Iuliana Radu în Cercul Poeților Apăruți)
 |
| Ileana Vulpescu,Felicia Pop, Eugenia Stoian, aprilie 2016 |
 |
| Ileana Vulpescu, Felicia Pop, Mariana Cornoiu, Liliana Crăciun, Vasile Secota, aprilie 2016 |
Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,
și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...
Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.
N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.
Doar eu îl urmez de departe,
plângând.
Firește,
totul e relativ.
Eli Gîlcescu
1.06.2025
se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri
izbite
lăuntric de
gânduri
atrăgând
alt gând,
suspiciuni,
uneori –
doar mai
puțină milă,
mai
puțini prieteni,
mai
multe scuze stupide,
mai mult
timp de tăcut.
28.05.2025
Gânduri
chinuite, de neexprimat –
un
sentiment sfâșietor
de
absență
fără să
mă pierd cu totul
când
nu am nimic de împărțit
dincolo
de vise, înroșind de rușini
gânduri
ascunse, îndoieli,
într-un
acum ca și atunci
aceeași durere pentru toți
nu cea
lăsată de strămoși
odată
cu pădurea răvășită și pământul nătâng
până mă voi pierde
când nu
am nimic de împărțit
29.05.2025
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/06/01/c-p-a-elisabeta-gilcescu-doua-poeme-noi/
Eli Gîlcescu în dialog cu ChatGTP
 |
| Ileana Vulpescu, 21.05.1932 - 11.05.2021 |
Aliterații
In memoriam
Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…
Un cântec vechi — pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da —
prielnic, rar.
Și l-am trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.
La naiba cu ele, cine să le țină evidența,
chiar dacă pândesc,
sau s-ar regăsi iar pierzându-ne
după...
o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea
Eli Gîlcescu
25.05.2025
C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Aliterații
Se-ntinde lent,
într-un veșmânt greu, sfâșiat
de
tăceri
inimi bat încă din ce în ce,
izbite
lăuntric de
gânduri
atrăgând
alt gând,
suspiciuni
uneori,
fără recurs,
doar mai
puțină milă,
mai
puțini prieteni,
mai multe
scuze stupide,
mai mult timp de tăcut,
mai sigur ca niciodată.
Eli Gîlcescu
20.05.2025
Mă plâng de ieri
ca un blestem zvârlind
parcă
înadins
un
rest de rău nepotrivit,
fragil
în
fața naturii elevate
o forță teribilă forța mea –
neșovăielnică
mă
plâng de ploi
Eli Gîlcescu
17.05.2025
Nu mă
tem de cel care se apropie
cu
ochi de hoț lacom,
fără
drept, amenințător.
puțina
lumină
în
asfințit,
singurătate asurzitoare –
pe lângă școli, biserici.
câini,
separați după rasă, doar în anumite perioade.
de bine
de rău,
poate și din vina mea;
deși de necrezut,
intercalând cezura –
ireproșabil
conservată,
nu știam la care să mă uit mai întâi.
Eli Gîlcescu
16.05.2025
Oare „chemările” sunt auzite de oricine este chemat?
Știu
că nu e bine să glumești cu așa ceva
nici
să plătești cu viața
fiind
vorba întotdeauna de ea
sau
întotdeauna purtând păcatele noastre
tocmai
atunci când le-a fost luat tot
odată
cu plânsul lor
departe
de sfânta goliciune a cuvintelor
încă
mai cred tot ce credeau ei
zi
după zi
același
gând și acel sentiment aderent
încă par
a fi și nu-s
după
nu mai
poate fi nicio durere
la fel
de mare ca cea a pierderii lor
nimic-nimic
Eli Gîlcescu
13 mai 2025
De multe, de prea multe ori, realitatea e plină de fisuri.
Ileana Vulpescu, De-amor, de-amar, de inimă albastră
Verticalitatea morală este un dar de la Dumnezeu. Să nu fii niciodată descurajat de lipsa de verticalitate a celorlalți.
Ileana Vulpescu (21 Mai 1932 – 11 Mai 2021)
Nici nu știi cîtă nevoie am de lumina din trecut.
Ileana Vulpescu
Eli Gîlecscu
... acest poem de acum 12 ani. Nu știu de ce am simțit nevoia să-l rescriu!
... timpul
din noi
nevăzut,
neștiut,
ascuns
uneori
trișând
umilind
pervers
siluind
cu temei
adevărul
trucat
într-un
joc ireal
pipăit
de poveri
și
momeli
mai
mulți dumnezei,
Doamne,
iartă
acest
timp de iudei!
Eli Gîlcescu
10.05.2013
Contemplând vinovat
să nu văd tăcerea aproapelui
să nu aud fiecare îndurare
ca și cum
în așteptare
cuvintele
nu mai știu a zâmbi
sunt bine
sunt foarte bine
așa
nu mai au nimic de chinuit
Eli Gîlcescu
Târgu Jiu, 8.05.2025
Întuneric
un dulce supliciu
în mersul lui invers
tot mai trufaș
în somn voluptos
Singurătate.
Pentru prima oară.
N-o aud.
Eli Gîlcescu
Burlington, 27 apr. 25
În jurul meu. Întuneric.
Bâjbâind.
Cu milă.
Cerul și pământul
Și plânsul meu. Storcit.
De departe.
Eli Gîlcescu
Burlington, 23 apr. 25
Adevăr fără egal și frumusețe
în tot
ce a făcut
și a
fost
bunătate
și blândețe
cu vrednicie
prea mare
și sfâșietoare durere
pomenire
muritoare
a păcatului nostru.
Amin.
E. G.
Împinsă în întuneric
ca din senin
simt cum se scurge vremea și
toată viața viitoare
poate mi-a fost hărăzit
să duc tot greul
în Vinerea Mare
Eli Gîlcescu
Toronto, 18 apr. 25
